Feeds:
Articole
Comentarii

Gandirea pozitiva (dar nu functionala!) a ajuns o cutuma, efectele nu sunt cele asteptate, iar daca exista, nu sunt durabile. Inca ma intreb cati fumatori nu si-au inceput dimineata cu: „Astazi sunt puternic, fumez din ce in ce mai putin” sau cati depresivi nu si-au exprimat asonor „Ma simt din ce in ce mai bine”, ori poate cati copii timizi, la urmarea sfaturilor date cu buna intentie (dar soldate cu efecte nesemnificative), frangandu-si degetele la iesirea din casa nu si-au soptit (neincrezator) : „Sunt agreabil si oamenii ma accepta.”

Copiii si cei cu o latura mai sceptica (pe care vecina cu necrofobie si conformism inalt ii numeste „pesimisti si nefericiti”) sunt cei care „miros” inautenticitatea iluziei optimismului. Nu vreau sa spun ca optimismul nu implica gandire pozitiva, vreau sa atest (test/retest personal) ca gandirea pozitiva are un fundament critic-analitic, restructurant empiric. Altfel, se numeste iluzie si are efectul unui pumn de Skittles: You taste the rainbow, feel the rainbow… and it is gone! (Because the real rainbow appears under certain conditions).  Curentul rational-emotiv incadreaza gandirea pozitiva disfunctionala in sintagma „faulty thinking”, cognitie ale carei efecte nu aduc schimbarea fidela, constanta, in acord cu Eul, detasata de fond.

Emotiile sunt functionale si disfunctionale, pozitive si negative. O emotie functionala nu este in mod necesar pozitiva.  Functionalitate vizeaza reglajul organismului la factorii de stres. (prin modificarea pulsului, piloerectie, hiperventilatie, dilatare pupilara, tensiune musculara, apelul la rezervele de glucoza si corespondentii psihologici: conduita de fuga, de atac, hipervigilenta). Functional-disfunctional este un atribuit ce se inscrie pe un pol in raport cu contextul actual, NU cu ceea ce am vrea, dar nu este!

Exemplu: Este perfect functional si sanatos sa am un puls mai alert cand un caine se apropie de piciorul meu (chiar daca „nu imi face nimic”) cu 2 conditii:

1-sa existe o durata limitata a modificarilor psiho-fiziologice (Ekman spune ca emotia dureaza secunde, minute, nu ore, atunci vorbim de o dispozitie, in acest caz anxioasa)

2-modificarile sa urmeze curba gaussiana in raport cu expunerea la stimul: sa existe un peak-point (cainele e langa piciorul meu, pulsul e cel mai sus comparativ cu baseline) si o scadere graduala ulterioara (cand observ ca nu imi face nimic, respir usurat)

Astfel, în cadrul paradigmei difuze a “gandirii pozitive”, credintele irationale sunt incurajate fie prin evitarea responsabilitatii generate de evaluari globale (“O să fie bine!), fie prin promovarea unor modele actional-comportamentale bazate pe asumptii  extrapolate intr-o multitudine de cazuri fara testarea fiecarei situatii particulare. De exemplu, asumptia conform căreia minimalizarea consecintelor negative conduce la strategii de coping active, cand, in realitate este necesara stabilirea consecintelor adaptative generate de prelucrarile informationale deoarece exista o probabilitate mai inalta, mai ales longitudinal ca oamenii sa emita descrieri si inferente dezadaptative in urma prelucrarilor informaţionale irationale.

Iluziile pozitive sunt un impediment in mentinerea unor cognitii congruente cu realitatea. Credintele functionale implica non-catastrofarea in prezenta constientizarii emoţiei negative generate de un eveniment. Aceasta poate fi de tipul: „Nu imi place situatia in care mă aflu, dar pot încerca sa fac ceva in legătura cu asta.” Pe de-alta parte, supus biasului optimistului, o persoana aflata in distres va tinde sa activeze aparent pozitiv, insa aceasta va evita confruntarea si va pune în functiune credinte inconsistente cu realitatea, soldate cu subinvestire motivationala. Astfel, adolescentul care subestimeaza dificultatea unui examen prin cognitia  „O să fie usor, am mai dat eu examene.”  activeaza neplaceri de tip disconfort (discomfort disturbance) in care acesta mentine cerinte (Trebuie sa fac bine la examen) dar acestea nu il vizează direct sub raport actional, ci mai degraba vizează conditiile de viata, contextul ce trebuie sa existe pentru a-i permite succesul („Examenul o să fie usor.” vs. „Examenul o sa fie greu, dar eu ma pregatesc pentru el.”). Această maniera cognitiva se dovedeste favorizanta si pentru perturbarea Ego-ului pe termen lung (ego disturbance). Acesta este exemplul unei emotii disfunctionale pozitive.

In loc sa ne fofilam in spatele perdelei (roz) pretinzand ca „totul va fi bine” si nefundamentand aceasta asertiune, am putea accepta ca la orizont e nor, ca nu putem controla vremea, dar putem controla expunerea la intemperii.

If something is irrational, that means it won’t work. It’s usually unrealistic. – Ellis, A.

In categoria „meme de viata”, unde mema e un virus informational transmis inter si intra generational si unde „virus” nu face referire la obscure teorii psihoenergetice ale conspiratiei, intra si  sfaturile cu privire la alegerea partenerului.  Noua supa este supa culturii umane. (…) Memele ar trebui să fie privite ca nişte structuri vii, în sens tehnic şi nu numai metaforic (Dawkins, 1989, p. 185). Daca inainte ma simteam enervata, chiar atacata de teoreme (adica unii furnizori de solutii iti expun echivalentul unei ecuatii in baza experientei lor de viata), acum ma simt ma simt curajoasa… sa ma indoiesc manifest.

In mod cert, daca ar fi sa imi fie luata in considerare parerea, la nivel aplicativ, as pleda pentru introducerea cursurilor de logica in fiecare facultate, indiferent de profil pt. ca p si non-p salveaza timp, resurse, casnicii si mielina. Astfel, poate am observa o rata invers proportionala intre frecventa „ecuatiilor empirice de viata” si… bunul simt. Da, am scris bine „bun simt”, in sensul in care acesta vizeaza capacitatea umana de a urma intuitia in raport cu nevoile sale si a altora, alaturi de integrarea acesteia in raport cu realitatea. Ce inseamna asta? Bunul simt nu vizeaza nici dezirabilitatea (stiu, am ceva cu asta!), nici obligativitatea salutara. Bunul simt presupune ca eu sa imi stiu granitele si nevoile si sa nu abuzez de iluzii gnoseologice (biasul autoservirii).

Asadar, una dintre celebrele vorbe de duh regasite in societatea contemportana este „sa te iubeasca pentru ceea ce esti, asa cum esti”. Fie ca vorbim de parinti, fie ca vorbim de parteneri de cuplu, asta e cireasa de pe tort (caz in care tortul poate sa fie acum si o briosa). Realitatea (verificabila) este ca e imposibil ca cineva (chiar si mama!) sa te iubeasca neconditionat. Carl Rogers postuleaza ca dragostea parinteasca are la baza aprecieri neconditionate pozitive, dand exemplul unui parinte care isi iubeste copilul chiar si daca nu ia note bune, ori e agresiv. Acest aspect nu poate fi contrazis deoarece este veridic, insa nu suficient explicativ. Daca parintele isi iubeste copilul neconditionat, este nu pt. ca pur si simplu il iubeste (ar fi o explicatie redundanta maximal care da junghiuri prefrontrale logicienilor), ci pentru ca (daca… atunci) este progenitura sa. Parintii isi iubesc „neconditionat” copiii pentru ca (conditie?) poarta amprenta genetica (kin selection).  In caz contrar, parintii ar putea sa iubeasca neconditionat orice alt copil, insa la nivelul speciei ar fi complet dezavantajos. Morala crestina a iubirii neconditionate promoveaza paradoxul altruismului.

In privinta partenerului de cuplu, regula ramane in picioare. Observ parteneri (cu precadere partenere) imbiate olfactiv de oxitiocina unei relatii semnificative (caci, in universul tinerelor indragostite zane, o luna e cat un an) care atesta din rarunchii (mesolimbici): „Ma iubeste neconditionat, pt. ceea ce sunt!”.  Incontestabil, insa sfidarea logicii imi da junghiuri… in coltul gurii si remarci sarcastice. Conform deductiilor conditionale (nu eu am inventat logica, ai naibii greci cu moda lor!),  un om iubeste (nutreste atractie) fata de alt om (Ah, good, old reciprocity). Adica, te iubeste pt. ca existi ca alegere a sa. Alegerea sa este CONDITIONATA de tine, ori, mai precis de calitatile tale, intre care tu incluzi: blandete, feminitate, intelegere, onestitate, dragalasenie etc., iar el completeaza abstractiunile si cu indicele WHR, raportul de atractivitate faciala (face beauty rank) si alti indicatori plictisitori pe care ii alege ochiometric (cica ei sunt, cum s-ar spune, „mai pe vizual”) in baza experientei… ontogenetice. Sigur, la prima vedere primeaza calitatile intrinseci pe care „oamenii cu intuitie si sensibilitate” (ca el, ca sunt rari) imediat le zaresc (la tine, pt. ca va potriviti spiritual).

Demitizarea iubirii este primul pas spre o alegere limpezita. Selectia e cruda, adica rafinata. Poti sa traiesti in minciuna (in cartile de psihopupu pozitiva se numeste „speranta”) utopiei, poti sa respingi rationamentele logice, poti sa nu iti bati capul cu „superficialitatea selectiei sexuale”. Vei putea insa ignora semnele declinului ori a crizei cuplului? El te-a dus de nas doar pentru ca „toti sunt la fel”? Ea te-a prins in plasa, doar pentru ca „femeile nu stiu ce vor”? Iar daca ar fi sa alegi, in mod cert nu ai mai face asa greseli. Acum (in baza experientei de viata) chiar ai alege un partener care sa te iubeasca neconditionat!

Oamenii obisnuiesc sa sa promoveze benevolenta, toleranta, increderea in sine pe care le reunesc sub atitudinea optimista. Incadrati in normalitate si fiind in ascensiune spre good-life-ul pe care umanistii aproape ca l-au plasat in strafundurile genomului nostru si pe buna seama au facut-o, (greu de sesizat paraverbalul in scris, de aceea precizez ca acum nu strecor ironie) oamenii ajung la falsa atitudine pe care eu o numesc „all-yes”.  Acest tip de atitdine este promovata la greu in mass-media si la o prima vedere pare de-a dreptul utila. Ce poate sa fie rau in a te arata binedispus, in a accepta  „tot ce iti da viata”? Nu e asta o ocazie de a invata, de a cunoaste, nu e asta ceea ce promoveaza toti filosofii, nu e asta aprehensiunea omului dornic de crestere? Aparent e. Pentru exemplificare e necesar sa precizez diferenta intre negativism, optimism si submisivitate.

La randul lor, precizarile conceptual-lingvistice sunt necesare din doua motive:

1. Motivul ecologic-personal (emic)- Ma debarasez (in calitate de emitator/scriitor) de etichetele deja atribuite de receptori (oamenii atribuie pt. ca e economic cognitiv, sigur afectiv).

2. Motivul informativ-coeziv (etic) – Pentru a putea pleda si actiona credibil, e necesar ca fiecare element constitutiv al discurusului (termeni, concepte, teorii, exemple) sa fie specificat in sensul folosit de emitator (subiectiv-variabil) si preferabil si in sensul-radacina (obiectiv-stabil). De exemplu: fericirea isi pierde specificitatea in limbj cotidian, avand granite difuze, receptorul putand sa confunde fericirea la care se refera emitatorul cu ceea ce expecteaza. Daca expecteaza o fericire hedonica, va intelege ca emitatorul se refera la aceasta, ori o blameaza.

Negativismul este o dimensiune a nevrotismului, unde nevrotismul reprezinta o sumatie a excitatiei afective disproportionata cu intensitatea situatiei obiective. Negativismul se refera la un baraj, la o estimare cognitiva rudimentara, la lipsa motivatiei de a spune „ia sa vedem daca”. Aceasta economie energetica se datoreaza proceselor excitatorii ample care „ocupa” mintea si dispozitia. Prin urmare, un negativist NU e critic (nu se indoieste probabilist, doar se indoieste). Un negativist are cognitii adezive unor tipuri anume de trairi emotionale. Vede doar ceea ce ii raspunde pattern-ului cognitiv. Un negativist nu doar spune „nu”, el spune „nu” inainte sa evalueze secundar, este un „nu” baraj.

Optimismul reprezinta, din punctul meu de vedere, o dimensiune controversata si din pacate supusa celor mai variate erori descriptive. Un optimist autentic este cel care dispune de realismul indoielii. Asta nu inseamna ca e negativist, pesimist si nu vede jumatatea plina a paharului. Un optimist vede un pahar jumatate plin, jumatate gol in raport cu nevoia de a bea din el. Un optimist nu se uita la paharul plin pe jumatate pt. ca stie ca nimic nu ramane vesnic in raport cu nevoia sa. Un optimist va vedea paharul plin in masura in care ii serveste nevoilor. Apoi se va ridica (adica va intreprinde actiuni ghidat de un loc al controlului intern pe baza eficientei proprii) si va cauta sa il umple. Un optimist isi va justa efortul in detrimentul reveriei, a fanteziei paharului vesnic plin. Un optimist va admite ca paharul e gol dar ca el (adica persoana, instanta sa) il va umple. Acesta e un optimist. Aceste e realismul: ajustarea la exterior prin constiinta propriei eficiente.

Submisivitatea este o alta caracteristica ce coreleaza cu constiinta autoeficientei scazute, dar care, in mod paradoxal (ori, mai bine spus, in mod aparent) se infatiseaza drept incredere in sine. Imi pare intrigant cand observ cum deferenta (nevoia de a lauda pe cineva) si acceptarea pe principii „daca se poarta bine, e bun” sunt puse sub umbrela increderii in sine. Un submisiv va spune „da” de cele mai multe ori, va accepta (din teama ca nu e suficient de/ la fel de bun ca…) sugestii si indicatii mai des. Si daca acele indicatii vin in sprijinul lui, un submisiv va tinde sa atribuie succesul situatiei, nu siesi. Cu alte cuvinte, un submisiv e mai usor manipulabil, mai permeabil la modele, mai axat pe explicatii din afara lui in cazul succesului.

Asadar, in urma departajarilor terminologice, e lesne de observat ca ceea ce oamenii includ in categoria „pozitivism, optimism, benevolenta” se traduce deseori printr-o judecata de suprafata. Oamenii vor avea tendinta de a spune da mult mai des (eroarea fals-pozitiva) pentru ca atat ontogenetic a fost adaptativ, cat si social ramane la fel. Insa, da-ul frecvent impiedica scanarea de profunzime (scanning vs. screening). Te poti alege cu multe, dar iti va lua timp sa vezi daca e ceea ce iti doresti. Si in mirajul reflexiei s-ar putea sa pierzi obiectul stralucirii.

Nesfasta comunalitate

Valorile pe care oamenii le contin si pe care implicit si explicit (da, da, atunci cand se simt securizati ca niste fiinta proactiv-benevolente ce sunt) includ intreaga linie motrica a personalitatii. Altruism, generozitate, sociabilitate, candoare sunt doar cateva din topul listei. Aici includem desigur segregarea pe gen, dar nu o recunoastem, caci noi suntem egali cu vorba . Ei bine, barbatii si femeile nu sunt egali, nici cerebral, nici morfologic (te-ai grabit cu proiectia!). Dar sunt uniti de trebuinte de crestere (spirituale, estetice, transcendente).
Uneori, unii (nu toti, aia inferiori!) sunt egoisti (adica asculta de entitatea aia pe care o gasesti descrisa in citatele de pe Facebook drept „cel ce trebuie sa arda”, Ego-ul) si le pasa doar sa isi implineasca nevoi primare (sa manance, sa doarma, sa respire, sa procreeze). Aici sunt incluse unele femei si unii barbati (de obicei mai mult ei ca sunt mai…vanatori din fire).
Femeile sunt mai afective si mai altruiste. Din acest motiv (adica trebuinta superioara ca sa ne intelegem), ele considera ca trebuie sa ii aduca pe toti (si femei egoiste si barbati la fel de egoisti) pe calea cea dreapta. Stiu, suna complet corect, etic.

Problema e ca altruismul global si in general comunalitatea (tendinta de a cauta suport social si a de a manifesta nevoia de incluziune si apartenenta la un grup) nu sunt evolutiv productive si din punctul meu de vedere nici morale. Da, altruismul global nu e moral. Freud considera altruismul un mecanism de aparare. (ceea ce omul pune in functiune ca sa isi atinga scopul, ala egoist). Psihologia sociala explica altruismul prin „buffering hypothesis”, adica drept o supapa intre persoana fragilizata (neputincioasa, nesigura) si mediul perceput ca fiind nesigur. E mai bine ca atunci cand simti ca nu poti (autoeficienta scazuta) sa te refugiezi in grup unde vei fi sprijinit (de fapt unde vei avea aceasta iluzie ca si ceilalti de acolo care cauta acest lucru). Fiinta sociala, omul numeste asta drept „altruism”, un sentiment nobil. Postulatele dogmatice sustin acceptare neconditionata, non-judicativitate (pe care o confunda cu gandirea critica) si brate deschise spre oricine.
Dar, in mod paradoxal, realitatea arata ca altruismul nu e destinat aplicarii globale, ci selective. Asta explica de ce nu iti imparti toate bunurile cu necunoscuti, ci doar cu cei inruditi genetic (familie) sau destinati inrudirii genetice (flori pt. iubita ta, nu pt. toate femeile, caci ea e unica si speciala). Observ cu scarba (da, asta e cuvantul) cum in spatele altruismului global se ascunde dezirabilitatea care greste proportional cu acesta. Nu vreau sa spun ca e adaptabil sa nu dispui de dezirabilitate (adaptabil intai pt. tine, apoi pt. relationare, da, sunt egoista), insa aceasta este prima samanta a minciunii. Fara a intesa sugestii paranoice in acest discurs, fara a lansa ipoteze neverificabile longitudinal (cross-sectional se pare ca au fost), vreau sa spun ca nu cred ca e posibil sa ii placi pe toti.

• Operez cu o distinctie clara intre „a placea” si „a prefera„. E util sa iti placa multe, e util pentu ca e posibil ca dintre toate elementele, oamenii, obiectele etc. ce iti plac (le oferi un grad mediu de incluziune in viata ta) sa gasesti ceva ce iti foloseste in supravietuire, dezvoltare, prosper (economic, social, afectiv). De aceea barbatilor (si femeilor care recunosc) le plac mai multe femei, respectiv barbati, in cazul femeilor.

• A doua distinctie se refera la preferinta. Nu, nu e niciun pericol ca lui iubi ii plac blondele sau brunetele cu un WHR de 0.7. Nu, nu e o problema ca vizual periferic le observa la semafor. (S-ar centra perceptiv pe ele, dar aleasa e soarele). A placea nu e o problema, placerea e o incitare, nu o intentie. Exista o diferenta conceptuala aplicabila si intre acesti 2 termeni. O incitare reprezinta un nivel de senzitivitate difuz (ma incita lumina, imi declanseaza o reactie), pe cand o intentie exprima o alegere constienta sau subconstienta, orientata, ghidata de un mobil energetic-dinamogen, de un motiv. (ma incita toate florile pt. ca ontogenetic e adaptabl sa observ obiecte, sa memorez cat mai multe in cazul in care imi sunt utile, dar ma orientez spre florile rosii, pt. ca le prefer, nu le plac pur si simplu).

Din perspectiva cognitiv-evolutionista, oamenii sunt structurati modular sa placa categorii generale (femei, barbati sa spunem brunete, bruneti, Animus specific, Anima) dar sa prefere (sa aiba intentii) spre categorii particulare (o femeie, un barbat anume). Expunerea periodica la categoriile generale (uitatul dupa Animusul tau, respectiv Anima ta) ajuta in selectia sau restructurarea celor specifice. Sintetizand, e util sa plac oamenii, dar adaptabil maximal sa ii prefer pe unii. Inainte sa ma avant in altruismul orb, as considera si aspectele mai sus mentionate: teama de respingere (o sa fiu bun cu toti, o sa fiu poate submisiv ca sa ma asigur ca ma accepta), nesiguranta eficacitatii proprii, reciprocitatea nevrotica (vreau sa fiu salvator pt. ca vreau sa ma salvati mereu).

In fond, placerea vs. preferinta = utilitate vs. esentialitate. Pentru a putea obtine nivelul maximal de adaptare (preferinta) e necesar sa treci prin nivelul explorativ (placere), sa iti permiti (tie si lui iubi) sa arunci un semn de intrebare (el sa arunce o privire ca femeile nu se uita dupa altii!) la toate incitarile. Alegerea se face in baza alternativelor echiprobabile. E in libertatea omului, e un principiu inscris genetic. Cauta, testeaza, selecteaza. Si parca oamenii sunt ghidati de trebuinte superioare, alea care vizau esentialitatea…

Inca pastrez o legatura „deosebita” cu o prejudecata interpersonala pe care o regasesc constant, la un nivel mai mult sau mai putin personal. Este aceea pe care o numesc „intelectualitatea reductibila”. Aceasta se refera la mitul conform caruia oamenii preocupati (excesiv!) de sfera intelectuala (asta desemnand generic si simplu preocupari orientate domenii de interese diverse) sunt incapabili de manifestare si experimentare a paletei afective in relatiile lor. Mitul geek & freak postuleaza o dihotomie clara emotie-cognitie, cu alte cuvinte, oamenii pasionati de un domeniu sunt reci, inchisi sau macar indisponibili afectiv (hai, temporar, atunci cand nu sunt intre… carti).
Sigur, este un truism (testat ontogentic si neuroimagistic) ca emotia precede cognitia (cu „rugaciunea” asta raman dupa 3 ani de facultate), prin urmare, inainte ca omul sa poate sa fie interesat (rece si abstract, nu altfel) de un domeniu e necesar SA SIMTA. Da, in sensul ala primar, reptilian, limbic. Sa aiba emotii legate de interesul sau (rece si abstract, care nu se compara cu normalitatea sensibila). Deci, sa se simta imbratisat metafizic de fiorii… reactiei electrodermale, sa aiba modificari parasimpatice (fluturi in stomac, ceva de genul), sa aiba perceptia temporala alterata (de bunavoie si nesilit de nimeni 8 ore in fata unui ecran!).
Am descris ceva asemanator unui episod fulgerator de indragostire. Da, oamenii se indragostesc si de activitati, domenii intelectuale, concepte, de pasiunea altor oameni care isi acorda parte din existenta studiului, cercetarilor, generarii intrebarilor, criticilor (preferatele mele, daca le cunoastem sensul psihologic).
Da, am avut reflex psihogalvanic cand am vazut asta seara pe wiki o fotografie cu procesul neurogenezei. Si da, nu am inima.

Contopirea (cromatică)

Impresionabile,
Aşa se vor a fi
Chiar toate florile,
Să fie!
Nu pentru mine!

Prefer doar spini,
Frunze, tulpini
Şi roşul sângeriu
Din al meu trandafir
Şi-albastru rece,
Al unei mări
De mijloc de septembrie.

Am una singură,
O floare,
Ce-mi poartă
Şi roş’ de trandafir,
Şi marea nobilă,
Întru adânc
Albastru.

Căci n-a pălit
În amintiri
Din modestie
A ruginit
În toamna
Pe care ştiu
Că o iubeşte.

Şi roşu,
Şi albastru,
S-au cufundat
În reverie,
Şi-n realitate
Eşti o floare,
Peste care n-am trecut.

N-am trecut.

Da, prima iubire nu se uita. E simbolica, reprezinta declusterizarea fantasmatica, proiectarea, atribuirea si eroarea de tip I (aia in care vezi si crezi ceea ce nu e doar pentru ca iti face… bine). Nu am vrut niciodata (bine, bine doar in etapa egocentrismului maxim, 3 ani) sa ma leg simbiotic de o persoana. Am spus nu am vrut, nu ca nu mi-a placut. Iti place ceea ce (crezi ca) iti face bine (eroare precedenta). Nu e de condamnat, exista o simbioza mai mult sau mai putin intensa cu prima persoana de atasament, cu mama. Nu mi-au placut scuzele niciodata. Am spus nu mi-au placut, nu am spus ca nu le-am folosit – eroarea de tip II (cea in care nu vezi ceea ce e evident pentru ca iti face… bine). Dincolo de abordarea sistemic-psihanalitica, exista si baza evolutionista pentru pareidolia. E adapabil sa cred ce nu e pentru ca ma protejez:
a) la nivel micropsihic, reptilian: daca cred ca exista un pradator unde e o sa fiu mai castigat pentru ca o sa activez fight-flight, insa daca nu cred si el este, exista o probabilitate sa fiu atacat (mai bine ca un tufis „devine” periculos, chiar daca in sine nu ascunde un pradator)
b) la nivel microafectiv, interrelational: ma „leg” de o iluzie si ma motivez simbiotic sa traiesc (daca cred ca cineva ma place o sa fiu mai placuta, cu tendinta imitiativa puternica si individualizare scazuta)
c) la nivel macrosocial, o sa fiu intre „ai mei”, o sa lansez mesajul „ma simt acceptat” cu dublu efect: coeziunea grupala, potentialul carismatic. Exista aici un efect de reciprocitate intarit: eu cred ca ma placi (desi realitatea e alta), iti arat asta, tu crezi ca eu te plac si imi arati asta.

Revenind din erori si credinte false, e important sa iubesti si sa nu uiti. Inca iubesc cu tot cortexul meu (hai, ala drept, ca sa nu fiu asa… agentica si rece!) Iubesc ce? Exact asta iubesc: „ce-urile”, conceptele, teoriile, cunoasterea. Le iubesc pentru ca se restructureaza, sunt mobile, sunt probabiliste, variaza si… nu le pasa. Suna cam… necredincios? Da, nu iubesc iluzii cognitive, credinte si impresii confortabile. Conceptele (sens general de cunoastere) sunt fidele prin natura arhaica, ma „investesc” cu libertatea probabilismului.
Da, da, stiu, ii spune „repliere catre sine” in termeni psihanalitici si e o marca a egocentrismului. Mie imi place centrarea pe Ego, doamnele dezvoltate (personal) il repudiaza pe motiv ca le blocheaza (altruismul, nu altceva). Mie imi place Egoul asta, „tipul” mediaza conflictele in mod constant si te tine departe de nevroze, printre altele. Dar „iubirea” noastra nu e acceptata social si ma roade (nu la suflet caci acesta e sufocat de Ego, deci ma roade pe altundeva) ca Osho ii spune: „floare de plastic – mort”. Iubesc EGOist si anorganic, asadar… Dragostea asta, cum face ea din om, ne-om.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.