Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2011

In orice actiune pe care vrem sa o demaram, evident cu un scop, folosim diferite mobiluri energizant-motivationale, adica niste intentii care transformate in demersuri actionale vin atasate cu varii costuri psiho-emotionale. Cu alte cuvinte intotdeauna platim ceea ce ne dorim, oricat de pesimist ar suna aparent, eu cred ca e o regula care echilibreaza balanta. De ce? Asta pt. ca e moral si sanatos sa simti ca faci si primesti in urma propriilor actiuni. In esenta relatia dintre investitii si castiguri e simpla: investesc resurse si nu resimt efortul pt. ca urmeaza sa primesc ceea ce imi doresc.

Situatia 1) Raportul reusit de tip clasic
Exemplificare: Voi scrie acum despre cazul clasic, acela in care costurile se soldeaza cu un castig, mai mare sau mai mic, dar un castig. Am ales sa depun efort, inca nu stiu nici cat sau cum l-am dozat proportional cu capacitatile mele, dat fiind faptul ca nu ma introspectez la orice ora! La sfarsitul acestui eveniment ma astept la un transfer: am dat timp/bani/energie/resurse si acum e timpul sa primesc. Am primit ceea ce am dorit dar cumva ma simt extenuat, secat si nu ma bucur de nimic. Nu pot sa concluzionez ca nu am primit ceva, pt. ca transferul s-a format, mi-am atins telul (sa spunem ca am luat un examen).

Problema e aici ca am investit complet „dezorganizat”, fie prea mult cand nu era cazul (am stat sa citesc si ultima pag. desi aveam timp si maine, in loc sa fac ceva placut), fie intr-un mod total negratifiant (nu mi-am permis nici macar o zi libera, doar a mea, in care sa nu ma ating de studiu). Desi transferul e in esenta „ca la carte”, eu ma simt lipsit de satisfactie si asta pt. ca nu m-am obisnuit cu ea inca de dinainte de a-mi atinge targetul.  Ahaa…de aia se zice ca e buna gandirea pozitiva (al naibii cliseu!) si fandosismele alea cu ‘vizualizarea scopului” etc. etc. etc.

Situatia 2) Raportul reusit de tip regresiv
Exemplificare:Si in acest caz transferul a fost realizat: am investit, am primit, insa dupa o perioada am pierdut totul. Ne-am hazarda sa incadram un astfel de om in stereotipul „fara vointa” sau mai rau „nepasator”. Mi se pare intrigant sa il consider nepasator din momemnt ce a investit, nimeni si nimic nu depune vreun efort fara vreun scop consitient sau nu (nici macar iarba nu creste degraba). Tot ce pot sa resimt dupa ce am „gustat” din victorie si apoi am pierdut-o e neputinta si normal o intreaga paleta de stari, dispozitii, emotii din spectrul frustrare si neincredere.
Problema in acest caz ar putea sa aiba aceleasi cauze ca si in situatia 1 sau altele si poate nu asta e important in aceasta situatie ci mai degraba introspectia de tipul: „ce simteam, cum actionam, ce primeam, ce dam cand in momentele victoriei” /vs/ „ce simt, cum actionez, ce primesc, ce dau in momentul pierderii (acum). Da, posibil sa nu am coordonatele suficiente sa imi raspund la atatea intrebari insa in mod cert pot sa ma focalizez fie si pe raspunsuri difuze (nu ma astept doar sa primesc raspunsuri concrete de la mien insumi!) la unele dintre ele…in special la cele legate de emotii si trairi. O simpla analogie demonstreaza ca sunt mai accesibile aceste raspunsuri pt. ca sunt poate printe cele mai rapid reactive si active la schimbarile psihice. De cate ori nu am fost intrebat/a cum ma simt (in corp) dupa ce m-am certat cu cineva? De cate ori am avut macar un „simptom” de asta pacatos(nu vreau sa sune totalmente rigid si mecanicist): agitatie, palpitatii, pasivitate, „nervi”? Raspunsul vine simplu, pt. ca e mai la ‘suprafata” in trairea emotiva.

Parerea mea e ca in ambele cazuri, desi totul ar trebui sa mearga ca pe roate, pt ca s-a realizat transferul intre investitiile energetico-emotionale, ceea ce a dus la esec este „neatentia” omului in dozarea, frecventa investitiilor precum si a asteptarilor rezultate.

Read Full Post »

Indiferent de credinta noastra, indiferent de mentalitati, indraznesc sa afirm ca in momente de cumpana cu totii asteptam o vindecare. Nu ma refer neaparat la sensul religios, nici macar medical-holistic, ma refer la expectanta ajutorului. Am vrea ca cineva sa „ne ia piatra de pe inima”, am vrea sa pierdem mucegaiul si noroiul „bolii” (greutatii, disconfortului, cumpenelor psihice), am vrea sa redevenim „frumosi si sanatosi”. Si asa ajungem la viziunea omului disfunctional prin definitie, lansata de Freud odata cu primele preocupari despre psihic.

Tabloul clasic nr 1: omul trist, ravasit de griji, tulburat, bolnav, uratit de poveri psihice, obosit, epuizat are nevoie de o salvare, are nevoie de vindecare. Daca o primeste, sub forma cat mai rapida se simte gratificat si nu mai e interesat de ce si cum s-au petrecut „minunile”

Tabloul clasic nr. 2: acelasi om disfunctional odata a recazut si poate, de data asta decide sa devina mai introspectiv, sa afle si de ce s-a prabusit. In stanga si in dreapta, oriunde vezi cu ochii, in presa, peste tot se vorbeste de stres, lipsa afectiunii, lipsa partenerului de viata, a familiei intelegatoare, doar lipsa, neimplinire, pierdere.  Deci omul sufera pt. ca nu are, pt. ca pierdut…ce? De la confort, la intelegere, implinire afectiva… ceea ce inseamna ca omul e un soi de lego caruia hazardul sau mediul ii sustrag piese lasandu-l fragmentat si „stricat”. Omul are nevoie de piese, precum o doctorie. Cauza – efectul si totul e reintregit. Are omul vreun rol (pro)activ in tot tabloul acesta? Lesne de inteles ca nu.

Viziunea rogersiana nici macar nu mai aminteste conceptul de „vindecare” sau daca o face il reconceptualizeaza si ii adauga „auto”. Si asta pt. ca nevoia de vindecare implica o disfunctionalitate asumata, insusita, integrata cand nu e cazul. Poate ne apropiem periculos de un soi de neajutorare dobandita in care omul e „educat” sa fie, sa se simta si sa actioneze in neputinta. Premisa in tot procesul de redobandire a homeostaziei psihice se schmba in aceasta viziune. Nu se mai porneste de la un om „bolnav” si dependent ci de la un om in transformare, da, poate in criza, insa mereu in miscare, un om cu potential de autovindecare, un om pt. care autonomia personala are sens.

Read Full Post »

Atasamentul meu fata de simplitate este unul cu adevarat recurent. Simplitatea a luat de-a lungul timpului diferite valente, in esenta rezumandu-se la laitmotive care probabil fac sens pentru ceva din structurile mele afective si cognitive.  Simplitatea e doar un concept extrem de general in care incorporez o multime de vechituri cu rezonanta atat de puternic afectiva incat sunt suficiente sa devina adevarate reverii si capsule magice care sa-mi brodeze ziua cu Bine.

Simplitatea inseamna Copilarie ca si prima sursa. Apoi mai inseamna fluiditate, apa. Acum inseamna rafinament, acel bun gust, noblete, respect, politete empatica nu formala, grija in sensul de atentie, tacere, reducere a intensitatii. Insiruiri de cuvinte, piese de lego pentru mine.

Rafinat e pentru mine cel ce intai de toate tace pentru ca intuieste ca poate sa spuna nu mai multe, ci mai trainice prin tacere. Rafinat si nobil e cel care asculta si respecta, cel care paseste cu grija in mintile celor sensibili.  Rafinat e cel care in drumul sau isi lasa periodic tinta, scopul in background si devine curios la trecatorii pe care ii intalneste, la noile carari.  Nobil e cel care indrazneste sa fie ludic intr-un mod senzual, senzual intr-un mod intrigant rational, nu in vreun fel tropaitor si hedonic.  Senzual intr-un mod fluid.  Nobil e cel care se expune voalat, cel care ma/ne lasa sa il selectam, ma/ne provoaca atent, linistit, liber, fara intruziuni si manipulari sau schimburi tip troc. Rafinat e cel care respecta cat de multa „rabdare poate timpul (meu) sa aiba”.

Read Full Post »

Nu mai tac cuvintele!

Nevoia esentiala,  primordiala de liniste.  De la forme pur fonice la forme psiho-emotionale. Da, sunt esentiale, da sunt reprezentative pt Om, dar uneori vine timpul ca ele sa taca,  cuvintele. Orice tacere are undeva in substratul sau un iz nobil, rafinat pe care il numesc popular „de bun gust”. Si asta pt. ca multi uita sa mai si taca, insa nu cu vreo corelatie de genul: tacere – omisiune -minciuna. Nu, tacerea intuitiva. Tacerea regala, numita de batrani „de aur”. Sau poate vorbim mult prea mult si spunem la fel de multe „capete” , fractiuni, franturi din idei, sentimente si ce mai are loc in minte si-n inima.

Toate-s franturi atunci cand le verbalizam intr-un mod cantitativ. Idei si sentimente clasice (simple) nu au nevoie de prea multe cuvinte, isi pierd sensul. Cred ca de asta era batranul Socrate impotriva scrierii de carti. E doar o metafora extrema cu rol exemplificator.

Uneori si eu vreau sa nu mai vorbim carti din tot ce (credem ca) descoperim si simtim. Cand sunt scrise cuvintele par mai blande, par mai criptice, se deslusesc mai greu, pastreaza esenta tocmai din acest motiv. Sunt mai putin supuse erorilor. Chiar si atunci au dreptul sa taca.

Ce vreau eu? … un ideal, un Cuvant pe care sa-l accesez mereu, care sa fie calm, cald, ritmic intr-un mod lent,  care sa stie cand sa taca, care sa ramana in liniste cate e nevoie, sa nu ma franga tacerea si sa-si piarda sensurile. Nu cer decat cuvinte care sa stie, sa vrea, sa mentina tacerea, uneori…

Read Full Post »