Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2012

Te-ai inaltat,
Spre cer, crezand
Ca locul tau,
E unul ce nu-l cunosti,
Te-ai facut rosu,
Si timp ti-ai irosit,
Cu petale blande,
Te-ai dezbracat de frunze,
Uitand ca iarna
Nu te place.

Acum tu zaci,
Cu capu-ti negru,
Atarnat de-o creanga,
Deasupra unei mlastini.
Si-ndraznesti
Sa-ti plangi de mila!?
Crezand ca iar,
Pamantul te va tine
Sus?

Sa cazi in mlastina!
Sa-nveti acum,
Menirea tepilor,
Pe care i-ai inmuiat
Sa-nveti acum,
Povara frunzelor,
Pe care le-ai uitat
Jos!
Acolo unde, iar,
Te vei intoarce,
Dar fara sa mai ai
Acum, samanta.

Caci trandafirii-s
Arbusti sa-ntepe,
Nu flori sa placa,
Nici sa se-nalte,
In mreaja vantului,
Caci el e altul,
Pentru altii,
Iar tu,
Esti doar arbust
Sec, rece, putred,
Caci tu n-ai vrut
Sa lupti.

Sa vina iarna!

Anunțuri

Read Full Post »

Stiam de la-nceput,
Care mi-era menirea,
Drept rama,
N-ai multe de facut,
Esti blestemata
In orbirea-ti,
Doar zaci acolo,
Sub viata de deasupra.

N-am crezut
Ca-i lumina,
M-am invelit bine-n pamant,
Ud si rece
Ca s-amortesc,
In orice posibila zvacnire
Ce s-ar fi nascut,
Drept raspuns
In fata luminii

Daca-i real, deasupra-mi,
De poate trece,
Prin ast’ morman de frunze,
Crengi si huma rece,
Si s-ajunga aici,
Langa-un tub de piele
Rece, imobila,
Cu simturi ascunse-n frig,
Soarele va vedea
O rama ce merge mai departe,
Inspre lumina,
Aruncandu-si constiinta
Unui trup neclintit,
Capatand simtirea
Unui inceput,
In pasi marunti,
Desi-i lipsesc
Picioarele.

Si poate acum,
Noaptea,
In Lumina,
Buna-i!

Read Full Post »

„Fuck logic” e un alt motto destul de celebru in zilele noastre. Sigur ca tendinta umana de revolta tinde sa fie in concordanta cu indemnul acesta. Sigur ca si eu sunt complet de acord cu depasirea fixitatii si orientarea spre permanenta evolutie. Insa cred  ca aici e vorba de o confuzie, din nou (na, am zis eu ca legea efortului minim e prea folosita!). Inainte de toate, tin sa precizez ca pentru mine, in sfera cuvantului logica intra: deductii cognitive (fie ele si teorii stiintifice), deductii afective impregnate cu preconceptii (daca m-a tradat prietena o data, la fel o sa o faca si noua prietena pt. ca ii seamana) deductii afective impregnate cu stereotipuri (baietii n-au inima, fetele frumoase sunt proaste).

Motivele pentru care ma folosesc si de logica invechita (ma folosesc, nu o adopt in sine)
– noua logica este in mod inevitabil axata pe concepte din vechea logica, fie ele cu o pondere mai mica: de ce sa nu foloesc legea efortului minim aici, cand am la nas ceea ce deja s-a „descoperit”  decat sa o investesc in lenea existentiala?

– daca a facut sens odata, vechea logica are ceva cu care eu m-am identificat, chiar daca acum ‘e gresit sa cred asa”. Exemplu: Poate ca inainte credeam ca lumea e rea prin natura ei si acum m-am convins ca nu e asa. Pot lua de aici 2 lucruri clare: 1-ce m-a facut pe mine sa cred asta atunci?, 2-cat de autentica e convingerea logicii noi?

– vechea logica e o resursa cristalizata de experienta, IN SPECIAL daca am gresit. Tocmai asta face deliciul autocunoasterii: contrastul intre doua situatii, experiente, stari. Pot mereu sa ma intorc la vechea logica si sa compar, sa identific patternuri disfunctionale ale acesteia. E un punct cheie ce ma face sa evaluez subiectiv (poftim argument fara interventia externa!) si descurcat ceea ce noi numim „evolutie”.

Nu pot sa construiesc o noua casa daca nu pastrez macar o parte din fundatia celei vechi. Asta nu inseamna ca acea parte ma va determina sa fac o casa exact ca cea veche, caci ar insemna pierdere de timp si de resurse. Asta inseamna sa integrez paradigme vechi intr-un nou ansamblu. O perspectiva ecologica atat deductiva (iau din ceea ce am – vechea logica) cat si inductiva (construiesc pe baza celei noi).

Read Full Post »

M-am nascut inghetata,
Dar cu piele,
Din pacate.

Mi-am curatat-o
Por cu por,
In cativa ani.
Ah, liniste,
Atunci!

M-am lipit fierbinte,
Cu muschii-mi,
De-un cocon de gheata
Invelit la randu-i
In pielea-mi,
Culeasa precum
Un rod de maretie,
In fata slabiciunii.

N-aduce Soarele,
La mine-n pestera,,
Nu-mi topi, te rog,
Gheata, caci nu suport,
Raza ce ma arde,
Cand imi amineste
Cum arat, oribila,
Cu piele pe corp!
Cand imi lipeste,
Fiecare por
La locul lui,
La cald.

Nu da, te rog,
Cu pietre-n cel
Ce-si tine pielea
Rupta din sine,
Caci el nu vrea,
Nimic din pielea ta
Frumoasa.

Lasa-l pe cel ce n-are,
Ce-si smulge pielea,
Sa simta,
Din ce ai tu
Frumos.

Nu da te rog,
Cu pietre-n
Pielea-i,
De gheata,
Caci ea-i fragila,
Nu ca a ta,
Frumoasa, vie.

Read Full Post »

Un cactus care creste,
Inalt, departe de Pamant,
De nimic nu se teme.

El nu viseaza, n-are timp,
El creste-n armura,
Neinfricat,
Caci stie:
Pe nimeni, el nu lasa,
In preajma-i.

E plin de vanitate,
Caci vrea sa uite,
Ca-n samanta-i,
Sta apa iscata
Tot din Pamant.
Pana la prima ploaie,
Ce-o vede drept furtuna,
Cand ea de fapt,
E rupta doar din sine
Pana la prima fulgerare,
Ce-o vede drept sfidare,
Cand ea de fapt,
E rupta din Lumina
Pana la primul tunet,
Ce crede ca-i batjocura,
Cand el de fapt,
E rupt din muzica

E muzica unui Pamant
Prea bland, tacut,
Ce n-are cum altfel
Sa-i spuna bland,
Cuiva ce stie
Doar vorbe aspre:
„Poti sa te-ntinzi aici,
Pe mine, sa m-asculti
Prin tepii tai pot sta”

Atat de obosit, aproape indoielnic,
El, cactusul se-ntinse,
Necugetat, spunandu-si:
„In jocul asta, de pierd?
Insa mi-e sete de-un Pamant,
Care imi canta,
Desi eu n-am urechi.”

Asa se-ntinse cactusul,
Cu tepii pe Pamant,
Asa Pamantul,
Plin de respect,
Fata de tepii sai,
Bland se cutremura
Ca ei sa nu se rupa,
Ci sa se-aseze-n el.

El, cactusul,
Nu, n-a pierdut,
Doar s-a pierdut in joc,
In sansa unica,
Sa-nvete sa nu stie.

Read Full Post »

Cu prilejul zilei de 1 iunie, pe care multi „adulti” (adolescenti si tineri, mai precis) o uita (nu generalizez), ma orientez spre importanta acceptarii Copilului, ca instanta psiho-emotionala interioara specifica fiecaruia (da, indiferent de sex, indiferent ca esti macelar sau balerina). Sunt o serie de argumente de natura teoretica ce imi confirma preferinta si acceptarea acestei instante:
– din perspectiva tranzactionala, exista un copil echivalent cu libertatea si nevoia de exprimare
– din perspectiva psihanalitica jungiana, exista un arhetip al copilului, manifestat mai mult sau mai putin in functie de personalitate sau situatii de viata
– din perspectiva spirituala (general vorbind), se vorbeste despre ceea ce echivaleaza cu Sufletul, insa conceptul e general si susceptibil interpretarilor fixiste, dogmatice, ignorante si prefer sa nu il dezvolt, decat la nivelul opiniei personale.

Asadar, indiferent de argumentele teoretice, care, sa fim seriosi nu sunt mare branza pentru multiplele fatete ale subiectivismului uman, consider ca e important sa ne alegem un unghi prin care sa privim acest concept al copilariei.
Mai putin important e sa impun o viziune din unghiul meu, care poate sa rezoneze in mod deficitatr in celalalat. Revin la religie, in sensul ei dogmatic, pentru un exemplu:
Mi se inoculeaza ideea „copiii sunt puri si inocenti (nu contest), dar cand esti adult esti pacatos, mai rau”. Aceasta este un alt exemplu de conditionare personala care porneste de multe ori din familie si se propaga in tot sistemul de valori, parazitandu-l si impregnand o viziune fara „oglinzi retrovizoare”. Luam acest individ „parazitat” si il plasam intr-un mediu neinformat, labil, usor manipulabil. Raspandim epidemia de stereotipuri, o multiplicam la infinit si ne intrebam de unde pornim in viata cu preconceptii. Cum e posibil ca pana la 7 ani sa fiu „pur” si apoi, brusc sa fiu vulnerabil pacatelor? Cum e posibil sa se impuna o asa ruptura de mine, intr-un mod atat de meschin, sub masca „Domnului”? Ma mai intreb oare daca nu cumva aceasta regula nescrisa nu predispune spre fenomenul profetiei autoimplinite?

Revenind, acest adult care merge pe principiul mai sus mentionat, nu va aprecia Copilul intr-un mod valorizant neconditionat pozitiv. Poate parea paradoxal, insa aici, in sfera personala, exista o logica pe care o consider cumva “sfidatoare” fata de exterior, mai ales cand exteriorul presupune lipsa compatibilitatii cu interiorul (ceea ce am exemplificat majoritatea postarii). Parerea mea este ca valorizarea Copilului reprezinta intai de toate acceptarea unei parti componente umane, depasirea reductionismului, dezvoltarea introspectiei chiar. Nu reduc fericirea la acest Copil. Insa e primul care a invatat ce inseamna bucuria,  iar bucuria este premisa a ceea ce ne place definim maret drept fericire.

Acest Copil nu presupune prosteala sau imaturitate, este mai degraba o “gura de aer” in toata imaturitatea in care ne complacem de multe ori prin apelul disperat la justificari rationale. Prin el am invatat ceea ce numim in cuvinte mari bucurii mici.  Da, impartasesc viziunea fenomenologica asupra vietii, pentru ca desi totul e subiectiv si raportat la mine (si imposibil de verificat dupa cum sustine contraargumentul), uneori n-am nevoie de justificari cognitive.

Read Full Post »

Ah, in sfarsit,
O piatra s-a sfaramat,
Intr-un sublim cutremur!
Nasterea e momentul
Organic.
Acum are viscere,
Pline de sange
Rosu, plin, fluid,
Inunda totul,
Cuprinde tot nisipul
In care-i prefacuta.

Atata viata,
Nu-i fu data,
Nici in vis macar,
Atata sange,
Nu-i fu apa,
Nici pe Pamant macar,

Dar vede- n-o s-o duca,
Pana-n zori,
Caci ea nu-i de Soare.
Si nici de viata,
Sange, inima.

Acum e sfaramata,
Dar simte adierea-i,
In sfarsit!
Acum e zdrobita,
Dar e purtata
Peste tot pe el,
In sfarsit!

Acum si ea curge peste el,
Prin fiecare vale,
Pe fiecare deal,
In fiecare apa.
Dar el nu simte,
E-n era glaciara
Exact cand ea
Se topeste.

Pana-n zori,
Se va epuiza,
Cand el se va trezi,
Ea va fi mica,
Nici de-ar afla de ea,
Tot n-ar simti-o,
Caci in furtuna nestinsa,
Pana si nisipul,
Se pierde.

Ramane inc-o incercare,
De sus, din aer…

Read Full Post »

Older Posts »