Pacatul este o notiune prezenta in toate domeniile vietii, in principiu, prin latura religioasa luam contact cu el. Dat fiind faptul ca exact in acest domeniu m-am trezit cu cele mai multe judecati (toti sunt judecatori!) si chiar presupuneri atotcunoscatoare cu privire la propriul sistem de valori (preponderant cu latura lui morala) imi voi permite exprimarea directa si plina de acelasi subiectivism… „pacatos”.
Parerea mea este ca problematica pacatului, cel putin in religia ortodoxa (de tip dogmatic), este principala cauza suprimarii dezvoltarii unui sistem de valori (implicit moral) inteles, sanatos si aplicabil, nu utopic sau anomic, cum se intampla in mod real. Argumentele pe care le-am extras din propriile reflectii (nu, nu judecati atotcunoscatoare, lipsite de empatie, dar pline de critica rigida) sunt:
– notiunea de „pacat” predispune la conditionare si conformism – omul este pur si simplu redus la un stadiu primar de judecata (aici termenul echivaleaza cu rationamentul): „Daca nu mergi la biserica de x ori… atunci vei fi pedepsit!” De sesizat conditionarea si la nivelul sintaxei.
– „pacatul” de-a gata nu lasa posibilitatea invatarii din experienta – oare de ce apar din cand in cand (adica sunt mediatizate, nu ca nu ar fi mai multe) cazuri de maici adulterine, fete de 12 ani gravide si alte „pacatoase” si „pacatosi”. Nu sustin experimentarea „pacatului” in sine, insa sustin intelegerea notiunii prin judecata de tip „cum este acest fapt un pacat pt. mine?” Suna cumva util decat „da, e un pacat pt. mine, pt. ca nu se preteaza la norme”. Aici ar trebui sa fie implicata chiar componenta educationala in orele de religie: mintile proaspete sunt permeabile iar acest lucru se traduce mai tarziu prin rigiditate si frustrare.
– „pacatul” nu lasa loc raportarii subiective – acest argument vine in completarea celui anterior: cum pot eu sa imi formez o conceptie despre lume si viata, fara sa impart lumea dihotomic in „bun”, „rau”, (sau hai, uneori se depaseste dihotomie si exista si categoria „irecuperabil”) daca de la 7 ani mi se implementeaza idei precum: „cine injura il vrea Diavol”, „la scoala se invata, nu se gandeste la baieti” (asta e una reala). Vorbim de o imensa confuzie in sfere multiple: ce legatura au cele doua, de ce impunem o dependenta intre cele doua? Sa nu uitam ca educatia e atat formala cat si informala, iar omul e intai de toate subiectiv.
– „pacatul” instiga la aplatizare emotionala – stiu ca e un argument forte ce ar avea nevoie de multe alte teorii in spate sa il sustina, dar il pastrez la simplul stadiu de parere. Parerea mea este ca impunerea acestei frici de pacat, in special personalitatilor supuse conformismului sau conformiste prin natura lor duce efectiv la ratarea vietii acestor oameni. Nu prin faptul ca nu traiesc „placerile lumesti egoiste”, ci prin faptul ca li se implementeaza un sistem simplist, reductiv, unilateral de judecata. Babele din biserica sunt fapturi extraordinare, in acest sens – plang la comanda! Judeca la sange! La sangele „Domnului” varsat pt. pacatosii care nu se supun.
Sistemul de valori este o componenta esentiala functionarii sanatoase si implinite. E firesc ca o persoana care ia cu lingurita asemenea idei conditionate de un judecator (da’ chiar, daca Tatal e perfect, de ce isi pedepseste copiii in loc sa-i lase sa invete din greseli?) sa aiba un sistem de valori rigid, nespecific, lipsit de ceea ce imi place sa numesc drept „fiinta sa”. E ca o molima, pentru ca pornind din copilarie, aceasta „educatie” (care inca se practica la varste trecute de copilarie) se va propaga din generatie in generatie.
Si-apoi ma uit la pletosul din autobuz, spunandu-mi ca-i de-al Satanei, dar nu observ perversitatea din „prietenul” de langa mine. Asta doar pt. ca amandoi impartasim taine in biserica si sisteme de valori inchise!
Read Full Post »
Drops of Gratitude 