Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2012

Scepticismul la care ader de ceva vreme este frecvent confundat cu nihilismul, pesimismul, rationalismul. Sigur, plecand de la premisa ca oameni pot sa vada in tine doar daca depun un efort volitiv, tind sa cred ca multi sunt dezinteresati, ceea ce nu e o problema, insa am o problema cu judecata lipsita de critica pertinenta si atribuirea etichetelor precedent mentionate asupra mea.
In primul rand, atitudinea sceptica e un semn de sanatate dupa parerea mea. Nu scepticismul absurd, dubitativ prin reducere la un singur palier cognoscibil explicativ (de exemplu ratiunea). Cred ca si inima e nevoita (sa nu fiu redusa complet la stadiul de insensibila, totusi) sa aiba scepticismul ei. Inima, adica intreaga umbrela de afecte, emotii si sentimente. Mai greu e sa reducem forme primare afective de tipul afectelor sau emotiilor la indoiala. Sunt primare, adaptative, explozive. Nu-i nimic, putem oricand sa scanam cu ochiul critic ulterioarele trairi, da, alea pe care le ridica in slavi toate femeile idealiste, dezamagite, ranite, victime ce isi aleg mentinerea acestei posturi (pt. ca e treaba ta ce faci cu buba de dupa boom), care insa, nu se dau in laturi in a proiecta toate nefericirea lor asupra factorilor externi (fosti iubiti sau lipsa norocului). Da, da, zanele care se plang ca nu isi pot controla trairile fata de indivizi.

Mintea a fost si deocamdata ramane instrumentul, canapeaua (metaforic vorbind) si per total, alegerea mea preferata. Scepticismul cognitiv poate fi extrapolat si afectiv, mai pe scurt, poti sa iei ceea ce ai pus intr-un sentiment, dar ulterior ai observat ca nu are sens, adica nu merge treaba. Viata e scurta, timpul nu merita pierdut, iubirea ideala e Sus, e o Ideea pe care nici Platon nu cred ca gasit-o, pentru care au scris mii de poeti, pe care au plans-o oameni de-a lungul timpului. Nu cred ca inima e sceptica prin definitie, nu cred ca e facuta pentru asta, insa adaptabilitatea e esentiala si daca nu-i o cale, o facem ca de aia avem minunatele circumvolutii irigate in fiece secunda si ditamai cortexul prefrontal in comparatie cu amigdala cat bobul (specializata in emotii).
Da, cred in idealism, e frumos sa ne gandim la mitul androginului, la completare, la diada armonica. Si mie imi place sa ma GANDESC la asta. Sentimente ideale le simt doar prin opere culturale. Produsul cultural mimetic este detasat de parti (de partener/i), deci este insusi esenta. De asta iubirea e mereu adanc resimtita in arta, cultura, fie ca dezamagire fie ca traire extatica. Pentru ca acolo asa e. In realitate, nu bag mana in foc.
Nu vreau sa generalizez, insa e posibil sa luam in calcul si varianta pe care dezamagitele mai sus mentionate o numesc „lipsa de noroc” si sa o inlocuim cu ideea conform careia unii idealisti in inima actioneaza pragmatic intr-o lume plina de Forme, observand (cu stupoare si poate cu inima pe care multi ii acuza ca au pierdut-o in detrimentul mintii) ca a-ti imprastia energia afectiva pe forme, fara a avea vreun fond, conduce la epuizare. Exista si categoria asta de oameni „insensibili”. Poate un psihanalist ar spune ca intelectualizez masiv (mecanism de aparare). Eu iau in calcul orice posibilitate, dar am o certitudine: sunt sceptica in afectivitate in raport cu oricine, iar de cognitie, nu mai vorbesc. Oricat de mult voi fi blamata pentru insensibilitate, consider ca am un drept fundamental: sa ma indoiesc si am s-o fac pana in panzele albe si am s-o fac, contrar aparentelor, din respect pentru oricine, dandu-i dreptul oricui sa aleaga orice. Eu nu impun nimic, eu ma indoiesc tocmai pentru ca alegerile oricui sunt atat de variate, lucru perfect firesc. Omul are alegeri variate si eu sunt nimeni sa-i impun stagnarea la una singura. Am dreptul si responsabilitatea sa fiu sceptica.
S-ar putea spune ca inima indoita e doar flexibila si sceptica. Sper sa nu-mi mai fie acuzata permisiunea pe care o las tuturor in a fi liberi prin insusi scepticismul meu.
Asta-i optimismul meu cu valente etice. Nimic mai mult. Fara drame, preconceptii, presupuneri. Totul se verifica prin fapte, nu prin investitii emotionale reverice.

Anunțuri

Read Full Post »

Consideratiile personale cu privire la cultura au luat o forma cat se poate de naturalista, asa cum imi place sa cred. As putea sa pun asta pe seama unei frumoase „iluminari” (ca sa raman in sfera terminologica a primelor referiri la fenomenul cultural) a cortexului prefrontal si a dendritelor dornice de joaca, ce si-au dat recent mult mai des mana cu axonii. Da, varsta de 20 de ani e varsta independentei si totodata varsta preferata a creierului in ceea ce eu numesc „joaca-munca”. Acum legam mai rapid ca niciodata conexiuni, din aproape orice informatie gustam.

Eram obisnuita cu reprezentarea comuna a culturii. Toti stim ca e suficient sa mentionam acest cuvant si deja gandurile ne zboara la discursuri pompoase, exprimari academice, ultra-specializate si pentru ca nu le pricepem, deseori ne protejam Egoul condimentand proiectiv aceste spumoase imagini cu o replica-eticheta de tipul: „Da, normal ca e cult, dar e si ingamfat”. Nu am sa neg, fiind crescuta intr-o societate anomica, chiar din perspectiva educativa, (poate mai ales!) am preluat stereotipic ambele viziuni: e bine sa ai cultura, dar oamenii foarte culti sunt fie ingamfati, fie departati de noi. De parca noi, astia, nu am avea acces la… cultura!

Recent am abordat un demers deductiv si ulterior, unul mai curajos, inductiv. M-am intrebat de ce aceasta asociere ingamfare-cultura? Stim noi exact cu ce se mananca acest concept de… piedestal, suntem siguri noi ca doar „clasele inalte” au acces la cultura. Paradigma antropologica vede in cultura un concept in permanenta constructie. Din perspectiva psihologica, cu precadere din perspectiva constructivismului, indraznesc sa emit si eu un argument suportiv, unul de tip oglinda pentru cel antropologic: cultura e un concept si orice concept este restructurant, asa cum atesta lingvistii. De ce n-ar fi si cultura tot asa? De ce am rezuma aceasta piatra filosofala la o masa inchisa.

Imi place sa exprim parerea mea despre cultura prin urmatoarea metafora: Cultura se raspandeste precum praful de caramizi distruse. Cultura se recladeste din caramizi. Sigur, in aceasta metafora am strecurat o mica sugestie cu privire la atomism. Cred ca nimic nu se pierde in cultura, totul se transforma (praful de caramizi) si se clusterizeaza (intocmai ca un concept) formand noi concepte sau „supravietuind” din vechea caramida. De aceea cultura nu se pierde, se transforma sau se mentine, ca sa parafrazez legea newtoniana. Se mentine asa cum se mentine Ideea, se mentine si traverseaza timpul luand forme variate, se mentine simultan in parti ale lumii, sub forma a ceea ce numim „miracol”, „minune”, „inspiratie divina”, intocmai ca intertextualitatea. Vorbind despre spiritul veacului, Eugen Lovinescu a putut sa surprinda o parte din aceasta circularitate a culturii.

Cultura nu-i un construct rece, rigid, de neatins. Cultura e deopotriva naturalism si romantism. E naturalism pentru ca isi are semintele in observatii de viata. Isi are semintele in fiecare por al fiecarei natiuni, in fiecare vena, in fiecare femur ce a purtat semnele muncii la camp, in fiecare brat ce a tinut un copil, in fiecare fragment organic ce a putrezit in pamant si ce a apartinut fiecarui om ce a compus vreodata o natiune: om din case boieresti sau om de camp. Cultura e romantica prin intreaga suita de elemente ce o compun, e romantica prin imortalitate, prin suferinta ce o duce astazi, prin suferinta ce a dus-o in fiecare epoca, o suferinta ce vizeaza reductionismul specific fiecarui curent sau, mai crunt, reductionismul omului modern, ignorant, cel ce vede in cultura „un bun” pentru „un ingamfat”. Cultura e sublima, are frumusetea nasterii si a mortii, are aerul durerii si al inaltarii.

Read Full Post »