Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2012

Momentul in care un luptator oboseste nu este nici pe departe in defavoarea lui, este un moment cheie, este un moment in care decizi sa lasi garda jos si sa primesti alte lovituri. Nu este un moment de renuntare, da, este un moment de greata in fata unei alegeri personale. Traiul in asteptarea suferintei este pentru luptatori, o realitate certa. Nu esti niciodata protejat, iubit, acceptat in intreaga viata: e un risc pe care nu ni-l asumamn din dorinta oarba de a ne complace in fericire, mai bine zis in asteptarea ei. Fericirea e de scurta durata, singura realitate e dezamagirea iar asta nu e o viziune pesimista! E o viziune axata pe eroarea asteptarilor in exces.

Atunci cand obosesti nu ai decat sa te odihnesti. Obositoare sunt asteptarile cu privire la altii si lupta cu sine. Lupta cu sine este insa marca unui luptator, indiferent ce daune aduce, de aceea consider ca e imposibil sa renunti la ea. Un luptator isi doreste mereu mai mult de la sine si va face orice sa obtina, indiferent ce bucati rupe din sine. Sunt oameni care se plang din nimicuri, sunt oameni care nu se plang, dar plang in sine. Un luptator plange, un luptator accepta ca plansul ii „uda” radacinile si il invata ca el e singurul ce-l are in grija. O lectie cruciala…

In durere gasesti cea mai puternica vointa de supravietuire, desi are un pret mare. In durere gasesti cea mai nobila forma de autofinisare, gasesti adevarata singuratate. Singuratatea e remediul asteptarilor in van. Au fost vremuri cand am dispretuit singuratatea, insa cred ca e unicul lucru bun la toate, e un remediu general. Mai devreme sau mai tarziu, toti te parasesc, nu pt. ca lumea e rea, ci pt. ca intotdeauna este cineva mai bun decat tine. Un lucru obositor mi se pare a te astepta la pretuirea eterna din partea oricui. Omul este liber sa te lase oricand. Nu suport minciuna, cu atat ami mult cea fata de sine: de ce sa crezi ca oamenii vor ramane in preajma ta mereu?

Exista momente cand obosesti si iti e greata de noi inceputuri ce ar putea avea un potential fericit… dar fericirea depinde de asteptari, iar asteptarile de oameni, iar oamenii sunt liberi sa te paraseasca. E o realitate fireasca. Nu am intalnit pe nimeni care sa investeasca in singuratate, de teama, probabil. Alegeri sunt multiple, doar una sigura, stabila – singuratatea. Singuratea nu mai aduce nici mistuire, nici evolutie. Singuratatea e fada, atunci cand se transforma dintr-o perioada propice autodezvoltarii, intr-o atitudine. Singuratatea e lupta suprema, e lupta plata, alegerea ei inseamna a lupta impotriva firii umane, dar totodata a-ti asigura stabilitate. Nu am cunoscut stabilitate mai mare niciunde altundeva.

Anunțuri

Read Full Post »

Rezilienta este de departe conceptul meu preferat din intreaga psihologie (ne)studiata in mediul academic. Omul rezilient este pentru mine un reprezentant al fortei in cea mai inalt forma. Cred asta pentru ca un rezilient are capacitatea de a produce mutatii ale metabolismului suferintei (intr-o exprimare metaforica).El este omul care se ridica, insa nu oricum, nu se ridica doar de la pamant, se ridica si prospera, uneori depasindu-i pe ceilalti.

Este cel care are un potential de prosperitate imens, potential pe care il transforma in actiune, pe care il materializeaza. Sunt suficiente exemple in presa:milionari, miliardari sau genii care provin din familii deficitare, ori supravietuitori ale dezastrelor. Cineva important mi-a spus ca problema rezilientului nu e supravietuirea (asta o face demult, e deprins cu „conditii grele”) ci vietuirea cu sine. Cu alte cuvinte, un rezililient poate sa fie o persoana cu un statut social, educativ inalt, un om „cu de toate” aparent.

Ceea ce ma face sa apreciez rezilienta in om, iar aceasta apreciere ia forma cea mai inalta, se refera la partile mai putin luminoase. Ca sa explic mai bine acest concept o sa compar rezilienta cu capacitatea de regenerare a pielii. Observam ca in urma unei rani adanci (trauma), pielea se vindeca (procesul de rezilienta) insa ramane o urma care uneori lasa o sensibilitate la nivel tactil (ne doare zona respectiva). La fel e si cu rezilienta. Omul rezilient infloreste in multe aspecte ale sale, chiar in cele ce implica interactiunea cu ceilalti. Dar te-ai intrebat vreodata daca sufletul petrecerii, persoana exuberanta, darnica, desteapta, plina de succes e la fel cu sine? Te-ai intrebat daca nu cumva, omul bun la toate e un strain fata de sine, e un tiran cu sine, un insingurat?

Rezilienta cere un pret, insa prin natura ei regenerativa, nu lasa sa se observe acest pret. Omul rezilient este puternic insa oarecum distantat de sine. Este de multe ori un om singur intre oameni. Un astfel de prototip (cu mici sau mari exagerari) este cel prezentat in numeroase filme: milionarul filantrop nefericit. A lupta pt. supravietuire, a lupta pana la extrem, a te ridica din nimic, in nimic presupune costuri pt. psihic. Omul rupe o bucata din sine ca sa se salveze. Omul rezilient este un luptator demn de tot respectul. Respect atat luptele prin care a trecut, insa mai ales lupta ce o duce cu sine, lupta ce se poate intinde pe ani buni, la fel cum se intinde zambetul pe chipul sau in tot acest timp.
Cred ca e dificila apropierea de sine, mai dificila decat construirea scutului. E dificila pt. ca presupune manuirea in „carne si sange” folosind doar niste brate invatate sa primeasca lovituri, niste degete butucanoase, izbite de durere. Si asta-i adevarata drama a rezilientei, o drama pe care societate nu o vede, o drama traita in singuratate.

Nu cred ca mila ajuta un om rezilient, dimpotriva, il revolta. Nu cred ca afectiunea manifesta il poate ajuta. Un rezilient a trait intr-o lume ascutita, schimbarea brusca este un semnal de alarma. Un rezilient trebuie tratat cu cele mai fine manusi, insa lasat sa boxeze cu ele. Parerea mea este ca aici intervine apropierea de sine. Nu folosesc acel concept mare „iubirea de sine”, nu inca. Un rezilient este o rana vindecata, insa tot o rana ce a supurat candva, ce a memorat trauma.Un rezilient este singurul om caruia i-as permite orice „moft”. Sa treci prin foc si sa traiesti cu capul sus, desi in tine sunt multe arse… iata ce merita respect!

Read Full Post »

Pentru ca sunt satula de sfaturile fade ce propun solutii de tipul: mediu roz si pufos + incredere in sine (habar n-avem de sine, dar nu conteaza) = fericire suprema, am adoptat un nou sistem. Da, e un sistem dur, poate exagerat, dar nimic de pierdut cand restul e inutil. Da, e un sistem in care propun descoperirea unui luptator, un sistem pe care l-as explica mai bine prin urmatoarea imagine:

Un om lovit, care s-a ridicat, a supravietuit, nu s-a razbunat, care continua sa fie lovit pana ce cade si acolo, la pamant, mai primeste inca un picior si inca unul, inca unul. Suna cunoscut? Un om care, in loc sa proiecteze frustrare pe lume, in loc sa creada „ce lumea rea”, plaseaza vina pe el. Da, ce zici de asta? Acolo jos, zacand in agonie, fiecare se gandeste cum sa scape, cum sa se razbune, cum sa scuipe flacari pe „lumea rea”. Ce zici de un om care rezuma vina la sine si care gaseste putere din propria slabiciune? Un om pregatit mereu pt. un alt picior, un om care creste din piatra seaca. Prin piatra seaca inteleg asteptarile cu privire la o realitate gata sa-l atace. Ce, e prea …sumbru? Cum? Niciun sprijin, nu tu o vorba de incurajare, nu tu o bataie pe umar. Nu. Poate o bataie peste fatza, asa ca sa mentinem antrenamentul.

Exista un film pe care il recomand oricui, mai ales celor care care inca cred intr-o lume roz, se numeste „G.I. Jane” si poate parea exagerat si feminist, insa dincolo de miturile astea e o poveste care exemplifica puterea ce zace in fiecare, MAI ALES in momentele de cumpana, mai ales cand esti jos, zaci in mizerie si agonie, esti batjocorit. In viata de zi cu zi exista acelasi tip de mizerie, de obicei incepe prin cuvinte. Cuvintele construiesc o realitate pentru un om, chiar si atunci (sau mai ales) cand sunt pe post de caramizi. Am retinut din filmul asta ca durerea e cu un scop, iti arata ca inca existi si ca poti mai mult. Tot ce trebuie sa faci e sa strangi din dinti si sa redirectionezi instinctul agresiv catre tine. Ai tot dreptul sa te biciuiesti ca sa ajungi puternic, insa niciodata nu te lasa biciuit de altii in scopul formarii. Ei au doar rolul sa potenteze puterea biciului tau. Ei te doboara fizic, ei nu patrund in tine. Ei te batjocoresc doar ca tu sa ajungi puternic. In fond, ei au un scop, intentionat sau nu. Treaba ta e sa te adaptezi, sa folosesti tot ce ai, de multe ori doar asta, nu sa te plangi. Din piatra seaca se nasc cei puternici, caci ei au cunoscut duritatea si lipsa. Nu, nu o sa dau in altul, insa am sa expun acest sistem celor cazuti, pentru ca nu-i ajuta o perna moale si pufoasa sa suporte inca o lovitura, nu-i asa? Da, e un sistem care in timp te lasa rece, mai crud fata de tine. E exact ca legea obisnuintei in ceea ce priveste senzitivitatea: te obisnuiesti cu un stimul (durere) pana cand ajungi sa nu-i mai simti intensitatea drept deranjanta.

Ma intreb cati sunt dispusi sa urmeze acest sistem, cati sunt capabili sa nu blameze exteriorul, cati sunt pe pozitii mereu, cati accepta provocarea acestui antrenament. Cati au curajul sa nu se mai minta ca exista in lume toleranta. Cati sunt cei care au curajul sa danseze cu viata pe o piatra seaca, intr-un picior? Cati au curajul sa nu creada in nimeni fara a-i blama pe ceilalti?
Oamenii au dreptul sa-ti infiga cutitul in rana cea mai adanca. E dreptul oricui si nimeni nu e de blamat. Poate o fac din motivele lor, poate li s-a facut la fel, poate nu. Oamenii nu sunt rai sau cruzi. Oamenii sunt cum sunt. Nu-i acuz pt. nimic: de la vorbe la fapte. In sistemul asta iti meriti orice palma, orice picior, orice lovitura pe la spate.

Ti-o meriti pt. ca ai ales calea unui luptator.
Ti-o meriti pt. ca esti facut sa suporti.
Ti-o meriti ca sa cresti.
Ti-o meriti pt. ca esti sau ai fost slab, credul, visator.
Ti-o meriti pt. ca lumea nu-i Rai si nimeni nu e langa tine sa-ti tina palma.
Ti-o meriti pt. ca vor mai fi multi care te vor lua peste picior si trebuie sa inveti sa nu te impiedici de el.
Ti-o meriti pt. ca vor fi multi care te vor lua in deradere,  pt. vor fi sau nu vor fi oameni care sa te aprecieze.
Ti-o meriti ca sa uiti de ceea ce oamenii numesc „griji si necazuri”.
Ti-o meriti ca sa nu uiti ca te-ai nascut singur si asa o sa mori.
Ti-o meriti pt. ca e posibil sa nu insemni nimic pt nimeni.
Ti-o meriti pt. ca exista posibilitatea sa ajungi un nimic DAR meriti sa traiesti demn si puternic.

Read Full Post »

Cea mai inalta forma de toleranta si compasiune pe care o pot manifesta este cea fata de persoanele cu un aspect fizic dezagreabil. Da, accept omul urat exact asa cum este si nu il condamn chiar daca in multe cazuri e vina lui ca este asa (de exemplu obezii). De ce? Pentru ca asta am invatat din mai multe surse cu efect tintit, sigur. II accept pt. curajul lor de a exista intr-o lume mai urata ca ei, intr-o societate superficiala si ipocrita. Ii accept pt. ca sunt luptatori, pt. ca indura, culmea, unii cu o tarie incredibila in cele mai delicate momente. Dar nu vreau sa sune ca si cum as da vina pe mediu, pe societate. Sigur, ar fi ideal sa fie si societatea altfel, dar pana la urma tine de metabolizarea proprie. Lovit esti din toate partile, oricand, de oricine, important e cum te educi si te obisnuiesti sa rezisti.

Ii stmez pt. ca sunt mai sus decat altii, chiar decat cei care ii iau peste picior. Ii stimez pt. ca ii doare si culmea, o arata de multe ori cu fruntea sus. Vezi? Sunt sus cei urati. Pentru mine sunt.
Da, sunt si o sa raman toleranta fata de un om urat, da, ii voi accepta cruzimea. Da, uratii invata sa fie cruzi si „nesuferiti” fata de oameni iar asta e singura forma de cruzime pe care o tolerez si mai mult, o promovez. De ce? Pentru ca nu au alta cale, pentru ca trebuie sa supravietuiasca la nivel social, pentru ca daca dai in ei, trebuie sa stie sa primeasca, sa stie sa se ridice. A, sunt doar vorbe, nu? De ce sa le bagi in seama, sunt glumite. De ce sa bagi in seama niste glume inofensive facute ani la rand, facute in momente importante, facute ca sa te arati tu mai puternic, facute pe seama unei slabiciuni. E ca si cum vezi un caine bolnav, ranit si dai cu piciorul in el si mai da si altul si altul.

A rade pe seama unei slabiciuni a celuilalt mi se pare mai mult decat o gluma. O slabiciune amarata, o numeste majoritatea, nimic grav zic ei. Doar ceva cu care traiesti zilnic si iti mai e si amintit la fiecare pas si TOTUSI traiesti si prosperi in restul vietii, incercand sa lasi asta in urma.

Crezi oare ca in spatele mastii urate si nesuferite nu e un om care lupta mai mult cu el decat cu vocea critica din jur. Ii stimez pe cei urati, ei poarta o lupta dubla sub stigmatul social, inveliti in etichete, tarati in ploaia de … glumite.
Toleranta mea dobandeste expansibilitate maxima prin raportarea la oamenii urati. Pentru orice altceva dozez si/sau sunt zgarcita.

Read Full Post »

Flori si fructe

Am crescut prea mult,
Pe mine,
Flori au aparut,
Negricioase, marunte.

Am calcat prea mult,
Pe mine,
S-au spart,
Sub talpa-mi,
Am supurat,
Propriul sange
M-a udat.

Au crescut prea greu,
In mine,
Fructe rosii, putrede,
Le-am smuls
De pe mine,
Si-am baut cu sete
Pulpa seaca.

M-am otravit,
Am cazut,
Golita m-am lipit
De pamant,
Sa-i simt
Florile si fructele,
De seva
Pline.

Read Full Post »

Umbla vorbe intens cercetate in prealabil cu privire la arta, cultura, scriitura. Sunt vorbe pe care nu le contest dar azi m-am trezit cu gandul la olimpiada de romana la care am participat in liceu, demult. Am scris si eu o compunere careia ii lipseau probabil de toate, o compunere de care m-am debarasat cat am putut de repede (dar vad ca ii reactualizez aparitia inca din zori), nemultumita fiind de ea. Subiectul cerea sa expun rolul artei pt. om. N-am inteles niciodata ce am scris acolo, probabil de asta nici nu imi amintesc. Oricum nici acum nu inteleg ce vreau sa exprim. Mi-a ajuns simpla expunere de idei, candva organizata, o curgere de litere? Asa-mi pare si mie.

Lucrurile noi, importante imi inchid gura si-mi emotioneaza mana, in cazul asta. Dincolo de spusele oamenilor mari si intelepti cu privire la arta si scriitura, eu am s-o zic: de astea m-am indragostit pt. prima oara! De desenul cu umbre, de Jules Verne, de panourile cu „stiintele naturii” din scoala primara, de tacerea cu care le priveam, de pestera Ursilor, de ideea criogeniei din Batman. In naivitatea varstei, cautam calofilismul, strambam din nas la curentul naturalist, la poezia argheziana, la suprarealism. In spatele ochilor (acolo, in mijlocul creierilor, prin amigdala, coceam furie). Ah, dragostea asta pt. produsele umane materializate in cuvinte si-n desene (intai in desene, de la o privire a pornit) mi-a adus in timp un cocon. Cica dragostea protejeaza. Asa-i si cu arta.

Si totusi, furie? Da, ma identificam nu in ceea ce admiram cu ochii, ci in ceea ce dispretuiam cu gandul in arta si in scriitura. Am dat cu nasul in existentialism si in absurd, asa ca si idee si m-am trezit la realitate. Nu stiu care, dar am adoptat si eu una, pe principiul fenomenologic – iau ce traiesc.

Vad in arta si in scriitura cea mai nobila forma de rafinare a suferintei, de la suferinta unei unghii rupte, pana la cea a neimpartasirii sentimentale. Uite, pe Arghezi il sangera fraza, il durea. Si asta si-a gasit sa-si scrie patosul pe pereti!
Vad in arta si in scriitura o libertate, uneori de o vulgaritate sfanta. Sau mereu de o vulgaritate sfanta. Nu ma refer la vreun curent anume, ma refer la simpla ideea de te transpune intr-o forma materiala, de a-ti intinde totul pe tava in vazul altora. Ce forma de rafinare alchimica: imaterial – material – imaterial. Final circular intocmai ca viata – moarte – viata.

Vad in arta si in scriitura toleranta pe care nu ma astept sa o gasesc niciunde altundeva, in oameni. Oamenii au dreptul sa respinga, sa judece, sa elimine, sa dea cu piciorul unii in altii.
Cine se impaca cu ideea asta traieste in resemnare cu speranta supurand si arta picurata pe ea.

Nu stiu daca arta e ceva bun sau rau, daca e refulare, daca e sublimare, suferinta sau exprimare de sine. Nu ma intereseaza ce sunt arta si scriitura, nu ma intereseaza sa ridic pe piedestal un curent. Dar daca e sa suferi, fa-o in arta, primesti inzecit, primesti reflectia ta, chiar daca oglinda e murdara, chiar daca imaginea reflectata e mizera.

Pacatuieste (vorba societatii!) in arta si in scriitura. Sfinteste-te in arta si in scriitura, fa asta una dupa alta tocmai pt. ca nu poti intelege, nu poti crede. Eu nici acum nu inteleg ce-i cu compunerea aia de la olimpiada si de ce m-a dus mai departe. Dar nu e asta scopul. Arta si scriitura au poate un scop. Nu ma intereseaza asta acum. Nu vreau sa ma eliberez prin ele si nici nu o fac, pentru ca-s parti din mine si ma reflecta mizer.
Arta si scriitura m-au aprins ca sa mocnesc.

Read Full Post »

Intotdeauna am evitat postarile realizate la persoana I, singular. O plimbare de o banalitate cruda mi-a scos in cale o idee formulata frugal exact asa: „N-am chef de frica”. Sigur, contextul implica prezenta unor caini intr-un parc. Am retinut ideea, am retinut formularea si cel mai probabil incubatia creativitatii a luat sfarsit chiar atunci si iata iluminarea! Prin urmare, in tonul acestui gand pe care refuz sa il despic mai mult decat firul de par in stilul deductiv, analitic, raportat la multiple domenii (un adevarat joc sa fac asemenea conexiuni, insa nu acum) o sa folosesc persoana I, singular.

Ia-mi totul si atunci o sa fiu Eu. In mod absolut, nu voi cunoaste Eul dupa care fiinta umana jinduieste, acel eu care implica cunoasterea absoluta de sine. Nu am sa arunc instinctul analitic in marele cos cognitiv in permanenta fermentare si nu am sa mai pretind insamantarea unui sol sterp cu intrebari existentiale. Da, iata o contradictie. Si nu e aparenta: nu ma debarasez de autoanaliza, nu o mai repudiez pentru principiul „gandesc prea mult”, insa accept ca ea sa isi gaseasca locul altundeva. Partea cea mai suculenta este ca habar nu am unde. De fapt, partea cu adevarat suculenta este ca nu imi fac probleme pt. ca habar nu am. Ca o pastila filosofica, imi pare (deductie pe baza cognitiva!) ca am gustat absurdul camusian de un remarcabil optimism.

De la Camus am simtit optimismul real. Nu il definesc, habar n-am acum de asta. Sau am, dar nu am chef de frica, frica explicativa. Vad, Blaga, vad ce ai spus: nu luminez un lucru prea tare, ii pierd sensul. Cred c-am pierdut destule pana acum. Iata si sentimentul ratarii. Da, tot in stil camusian, dar parca… mai aproape de Cioran. N-am sa-l citesc pe Cioran pt. ca nu imi place, dar sunt de acord (cognitiv) cu el si am mai spus-o: „n-am chef de frica”. Trec pe lista de azi: „Cristina, nu te atinge de Cioran!”

Imi interzic ceva si stiu ca o sa o fac. O alta provocare. Mai nou ma joc cu asta. Revolta e in mine, e in ratare. N-as fi avut-o fara asta, deci multumesc! Am dreptul sa imi interzic, sa incalc, sa ma blamez si sa ma pedepsesc. Daca vrei, poti!

Avem aici un lant psihologic de o „splendoare” generalizanta. Dumnezeule, cat de ingrijit este limbajul academic selectat din sfera psihologica! Te rog, te rog, fa-mi un compliment si tu, unul legat de inteligenta uluitoare pe care o posed! Exact aia care o sa ma duca departe… in viata, departe tare…Nu m-am oprit nicicand la incalcare, nu m-am oprit s-o studiez, sa o imbratisez. As face-o, dar astazi nu analizez, deci n-am habar si ma amuz. Asa-i c-as fi putut concluziona: „e bine sa te accepti”, „e bine sa ai incredere in tine”. Poftim, am si facut-o – fals, demonstrativ.

S-o iau usor cu mine – asta-i un sfat util. Nu, n-am sa-l folosesc. Da, am sa il ascult. Nu vede nimeni diferenta, macar in verbe?
Nimic nu-i fructuos din tot ce-am cunoscut, nimic din ce analizez, nimic din toata mana cereasca. Sta totul in cadere, poate. De fapt nu sta-n nimic. Acum trag catre nihilism, de aici nu se iese usor, mai bine scepcicism ortodox. De ala pacatos de reductiv. Da, da, eram umanista in concepte, mai sunt, asa cred. E peste tot solutia: e in cadere, e in inaltare, e in sfatul ala inutil folosit, e in iubire, e in renuntare, e in ura fata de sine, e in acceptare. Nu stiu si ma nelinisteste, dar vezi imi e si greata de asta.

Sa ma fi ascultat vreun grec antic acum – jar mancam, halal premise, halal concluzii! Alta critica, alta posibila pedeapsa. E blanda, nu-i a mea. Doar mie imi dau dreptul sa tai si sa spanzur, sa tai in carne vie, in mine, pe mine, niciodata pe altul. Tiran? E un pacat pe care-l gust in mod constient (ca sa revin la lantul psihologic).
Sa te iubesti pe tine, sa te accepti – poftim solutie! Nu, nu, poftiti voi, eu nu prea sunt cu astea. Da, gustul se educa, dar nu servesc de astea, tocmai ca sa nu ma educ. Inculta.
Hai, maine parca vad ca vreau o imbratisare si renunt, caci nu se merita. Ba da, se merita, dar n-am nici un merit sa o primesc. Il simt iar pe Cioran, ma bantuie cu alea 2-3 vorbe ale lui.
Nu, astea nu-s argumente, pendulez. Psihologii ii zic lipsa bazei de siguranta. Nu-mi pasa mie. Nu-mi pasa de nicio vorba de asta. Habar n-am de nimic. Nu cred in mine, nu cred in revenire, nu cred in acceptare de nimic pt. mine. Am gasit in mine letargie in fata autodezvoltarii, e greata lui Sartre. Da’ ce, crezi cumva ca isi plangea de mila? Nu, omului ii era greata de mizeria numita Eu, greata existentiala. Pe asta nici nu-l mai durea existenta. Resemnat? Ia intoarce-te la Camus, alt… „pesimist”. Asta n-a spus-o, dar cred ca si el „stia ca nu stie nimic”. (Poate ma impac cu grecii, poate, poate…) Si-a aruncat analiza la gunoi sa afle ca habar nu are de nimeni, de nimic. Si el traia!
Eu cred ca mi-a murit idealismul.
Maine dupa 12, imi invie a mia oara, ca doar e idealism, nu? A rasarit soarele si pe strada mea? Nu stiu, a rasarit si-mi sporeste serotonina in fanta. Inchei cu o minciuna, vezi?
Ce imoral traiesc zilnic. Ce bine e. Zic una cool: „it’s numbness, bitch, numbness”.
Si Freud avea dreptate si tot nu il suport. (Iar randurile astea nu respecta regula paragrafului, sunt aruncate ca pe camp!)

P.S. Ce mult si ce „de fata” am scris. Am decazut in sensibilitate si-n dulcegarii? Nicidecum. Doar am cazut si mai am de cazut. Acum e alta cadere, normal. N-am reteta fericirii. Eu stiu decat ca imi e greata si n-am chef de frica (si de cainii aia). Poftim, optimism cu picatura si de la Sartre! (si cica mai era si un urat!) Imi scot cartea si-mi bag picioarele in ce mai e pe aici, prin mine, in tot. Da, pentru ca pot si imi permit la infinit cu mine, asta si doar asta.

Read Full Post »

Older Posts »