Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2012

La fel ca si socializarea, singuratatea este o nevoie a fiintei umane. Nu, nu cred ca ea poate fi asociata doar unui tip de temperament (introvert), cred ca este la fel de vitala pt. toti. Nu contest faptul ca exista diferente intre valentele pe care le ia implinirea acestei nevoie (inclusiv la nivel neuro-chimic), insa este o nevoie a fiecarei fiinte umane. In epoca contemporana aceasta nevoie nu numai ca este subestimata, insa a devenit chiar un simbol al nefericirii, neimplinirii etc.

Oamenii nu mai promveaza o descoperire, acceptare si mai ales fructificare a solitudinii. Intrigant este faptul ca promoveaza (in disperare!) mii de metode si solutii de socializare reunite sub un titlu comercial lipsit de substanta: „Tips and tricks/ how to…”. Am ajuns sa promovam drumul catre sine in modalitati cu putin diferite de instructiunile regasite pe pachetul de supa instant. Oamenii sunt invatati sa se complaca in amestecul numit generic „socializare” pt. ca apoi sa fie etichetati (ca ingredientele) drept: „sociabil”, „singuratic”, „ciudat”. Am dobandit grade calitative intocmai ca piesele scoase pe banda intr-o fabrica.
Parerea mea este ca socializarea autentica deriva din solitudinea bine asimilata. Voi explica aceste 2 concepte prin prisma personala.

Solitudinea bine asimilata este hrana primara a tuturor instantelor psihice. Consider ca astazi solitudinea implica o criza (revolta, negare, acceptare, integrare) tocmai datorita miturilor din jurul acesteia. Cu alte cuvinte, e greu sa accepti solitudinea ca pe ceva util. La nivel individual vad acest proces dificil tocmai pt. ca presupune confruntarea cu sine. Esti doar tu cu tine si oricat de multa stima „stima de sine” ai, (inca un concept vag) ea nu poate compensa nevoia de cunoastere pe care ti-ai inabusit-o cu ajutorul acestei societati superficiale. Asadar, solitudinea asimilata implica etapizare atenta, implica monitorizare prorprie, implica asumarea riscurilor de autodescoperire. Daca nu-ti oferi atentie si timp cu tine, o vei face cu ceilalti in mod superficial: fie ca refugu, fie in mod lipsit de empatie.

Socializarea autentica nu este justificata (in viziunea mea) de markeri cantitativi: cat de multi prieteni ani, cat de des iesi cu ei, cate like-uri ai pe FB. Socializarea autentica este derivata din integrarea solitudinii si extrapolarea acelor strategii de a te avea in grija (da, te ai in grija cand esti doar tu cu tine) asupra celorlalti. Oamenii pretuiesc ascultatea, gesturile de afectiune, dreptul de exprimare pe care simt ca il oferi. Multe sunt elemente nonverbale pe care le inveti cu tine. Metafora maestrului este pertinenta in explicarea relatiei intre asimilarea solitudinii si socializarea autentica. Maestrul se antreneaza cu sine si abia apoi are dreptul (consider asta un drept in toata regula) sa ii instruiasca pe ceilalti. Relatia intre solitudine si socializare este circulara, insa este imperativa asimilarea primului element, solitudinea, altfel nu exista circuit. Daca nu exista receptie autentica emisia o sa fie deficitara, intocmai ca in teoriile comunicarii. E un principiu simplu, logic, diadic.

Ca o mica paranteza, iata cum egocentrismul atat de repudiat conduce in mod sanatos si stabil la ajutorarea celorlalti. Iata cum raportarea la tine conduce la raportarea la tine cu altii. Terapeutii, consilierii, bunii ascultatori pe care ii incadram in categoria „oameni cu suflet bun” au realizat lucrul asta. Multi sunt inca in procesul asimiliativ, probabil suntem toti mereu, insa asta nu ne opreste sa functionam multitasking. Audrey Hepburn si Maica Tereza expuneau o idee: a da din ceea ce nu ai conduce la a a avea mai mult. E o ideea ce depaseste granitele unui umanitarism fatarnic sau comerical, e o ideea ce imbraca in mod sintetic diada explicata anterior, o idee ce potenteaza efectele unei relatii juste cu tine si cu ceilalti.

Read Full Post »

Pocainta ratata

„Intai pamantului,
Ca-i fac umbra
Si-n el
Picioarele-mi bag,

Apoi, bietelor de ele,
Curajoaselor raze,
Ce indraznesc
Sa ma surprinda
Cu caldura…”

Si in final,
Smulgand din sine,
Spin cu spin,
La doar un pas
De netezire,
Lor, tuturor
Ce i-a ranit,
Un cactus le sopteste:
„Iertare mainilor
Ce-au vrut sa se apropie,
De-o paria tacuta,
Iertare timpului,
Ce insetat de altele,
Un cactus l-a sorbit
Nemernic si nefericit,
Din viata acelora
Buni trecatori,

Iar mie,
Uitare, niciodata!”

Read Full Post »

Cugetari personale

Nu te ascunde dupa deget: lasa oamenii sa te vada cum esti, nu numai ca esti sincer cu tine si cu tot ce iti lipseste, dar vei si proceda just in a le reda libertatea.

Read Full Post »

Abuz permis

Mi-am pregatit
Cu grija,
Orice cadere,
Asa cum patul
Seara il asezi,

Mi-am pregatit,
In loc de puf,
Un sac cu spini,
Marunti, subtiri,
Fragili ,
In pielea-mi
Cand i-am lasat
Sa o patrunda.

Caci eu am vrut,
Sa imi permit,
S-ating pamantul
In cadere,
Sa am un punct
De sprijin
Singur,
Sigur.

N-am asteptat
Vreo mana-ntinsa,
Dar am primit
Poate vreuna
Drept punct uman
De sprijin.
Si m-a uimit!

Dar nu-mi permit
Asa abuz,
Atata sprijin,
In ale voastre maini.
Eu imi permit
Doar atata uz
Cat poate incapea
In ale mele picioare.

Read Full Post »

Urmez principiul revoltei ca premisa forte a supravietuirii, invatarii autentice (adica prin raportarea la sine, fara asteptari exterioare ale altor salvatori). Pledez pt. revolta, lupta cu sine, instigarea, absolut toate orientate spre sine. In mod cert, exista o serie de riscuri: sentimentul autoblamarii care creste impreuna cu tine, luptatorul. Da, iti impingi limitele, distrugi mituri ce au stat drept piatra de capatai, castigi. Totusi, autoblamarea, recunoscuta sau nu, e inevitabila, ba mai aduna si o alta suita de trairi pe care indraznesc sa cuprind generalizat sub umbrela incompletitudinii.

E un lucru cert ca omul isi doreste mereu mai mult (trebuinta autorealizarii nefiind, de fapt niciodata atinsa, dupa cum a constatat si Maslow). Nu mai gasesc asta frustrant, oricum niciodata nu stim cu adevarat, nu dobandim simtirea perfecta de a constientiza autorealizarea: poate am atins-o (da, fie si intr-o clipa), poate nu. Nici macar nu vad o tragedie in supravietuirea de unul singur: ce care o face, a invatat deja drumul si stie cum sa o faca mereu (da, implica de fiecare data costuri, da, un luptator pierde din sine). Oamenii subestimeaza puterea solitudinii. Singuratatea este un adjuvant (poate dur uneori, poate mereu) remarcabil: e ca si cum ai sta in fata unei oglinzi, vazandu-te doar pe tine. Chiar daca nu te privesti, stii ca te ai doar pe tine, ai doar o singura reflectie: a ta. Ai o reflectie ce te revolta, te enerveaza, dar e reflectia ta, o reflectie distorsionata poate, de ceea ce ei numesc in mod deficitar „pesimism”, „stima de sine scazuta”. Habar nu au ceilalti de reflectia ta! Nici tu nu o cunosti, ce-i drept in totalitate, dar tu ai dreptul sa o judeci. Iar asta iti da un sentiment de putere, fie si prin raportarea la un sine… distorsionat. Da, cred ca omul prospera atunci cand este si mai ales se simte sprijinit, insa cu picioarele proprii impingi in pamant ca sa te ridici, chiar daca apoi exista brate de sprijin ale caror importanta nu o contest.

Cred ca pentru un luptator o provocare suprema o reprezinta perioada post-revolta. E o perioada obligatorie, o perioada care se iveste obligat in viata oricui: daca o amani, o sa te loveasca din plin, mai ceva ca orice alt atac. Este perioada odihnei si a refacerii. Consider o provocare imensa aceasta perioada, consider ca este premisa increderii absolute in sine si in ceilalti. E o perioada in care explorarea strategiilor de lupta (cu sine) a incetat, e perioada iertarii (de sine) si acceptarii. Poate asta e perioada empatiei, perioada in care ai deschis ochii si ai observat ca exista un brat de sprijin trecut prin acelasi foc. Este un nou episod, o noua lectie ce implica mai mult decat raportarea la sine.

De aceea este esential ca in etapa anterioara (acceptarea singuratatii) sa nu te autoblamezi. Altfel, o vei face si in aceasta etapa, altfel vei impinge bratul de langa tine, vei lasa impresia rejectiei in celalalt. De fapt, rejectia de sine (parti din sine) nu te-a parasit si astfel e imposibil sa dai ceea ce nu ai. Consider ca in etapa asta e necesara raportatrea tuturor luptelor anterioare la situatia prezenta. E un inceput, e o etapa esentiala, e ca si cum ai lasa un animal sa supravietuiasca intre alte animale. Intr-un fel, fiecare luptator devine un animal si marea eroare este ca majoritatea raporteaza lupta lor la ei insisi. Un luptator demn lupta cu sine mereu, rupe din sine mereu, un luptator ii lezeaza pe ceilalti CU LIMITA, insa nu cred ca pot afirma acest lucru despre el insusi. Mediul social judeca superficial, condamna si daca analizeaza gaseste intr-un luptator de cele mai multe ori un om rau, nesuferit etc. Imagineaza-ti, tu cel lezat de luptator, ca aceasta strategie de protectie este doar varful sulitei si ca in sine, in luptator, sulita e adanc infipta si rasucita din timp in timp.
Spune-mi cat te „doare” pe tine in raport cu el?

Read Full Post »

Un luptator cunoaste sfarsitul abia dupa ce a renuntat sa mai fie un simplu supravietuitor. Sfarsitul luptei este provocarea suprema, niciun luptator, oricat de apt este, nu o recunoaste, cel putin nu constient. Sfarsitul luptei reprezinta o arta, lupta in sine, indiferent de tehnica, indiferent de orientarea armei: catre sine sau catre altii, reprezinta un act brutal, un act vantios, uneori. Un luptator abil, flexibil, unul care gandeste inainte de a actiona, unul care renunta la proiectia slabiciunilor sale si odata cu ea arunca la gunoi termenul „dusman” sau „rival”, unul care este de fapt axat pe principiul autoperfectionarii este in fond, un barbar, asa cum este si luptatorul naiv ce loveste in altii. Motivatia ambilor este supravietuirea si dobandirea puterii.

Putearea, in ambele cazuri, este de calitate inferioara sinelui luptatorului. In acest sens definesc puterea drept capacitatea de supravietuire la nivel socio-emotional asociata cu un statut conform. Cu alte cuvinte, prin lupta impotriva ta sau a altora dobandesti carburantul necesar supravituirii in raport strict cu atacul. Putera conditionata, putere utila, de fel, insa carburant inferior. Aceasta este definitia luptei. Lupta in sine (si fata de sine, in special) nu e o arta, e un act brutal, sangeros, josnic uneori. E un act necesar, dar nu vei obtine fructe din el.

Asadar, adevarata arta deriva din acceptarea sfarsitului luptei. Lupta fata de ceilalti poate continua la infinit, iar luptatorul devine un vierme manat de o vointa oarba inecata in razbunare. Nu este nici el de acuzat! E un luptator la un alt nivel. Orice luptator, fie ca isi da seama sau nu, isi doreste pace cu sine. Orice luptator este prin definitie rezilient, ajung iar la conceptul meu preferat. Orice rezilient e un copac falnic, cu parti putrede. Orice luptator poarta semnele luptei. Se foloseste frecvent expresia „m-a ranit”. E expresia unui luptator axat pe proiectie, un tanar luptator, naiv. Obisnuiam sa cred ca esti ranit de cei din jur, atunci cand eram un luptator naiv ce nu respecta dreptul alegerii celuilalt: celalalt (da, oricine) alege sa ma loveasca, eu aleg daca lupt (nu, nu impotriva unei actiuni, lovitura, ce se poate repeta, ci, mai util impotriva limitelor personale si acelui „prag sezorial” la durere).

Insa, totul se rezuma la „impotriva”. Sfarsitul se refera la acel „pentru”. Costul rezilientei nu este reprezentat de lupta in sine, de efortul de a te ridica si a prospera. Acesta e un pret relativ mic, e o deprindere. Oamenii „raniti” nu depun un efort semnificativ in a prospera la nivel exterior, social. Apreciez la un luptator tehnica, abilitatea de reabilitare rapida, practica. Un luptator e un lemn putred, dincolo de coroana vasta si ramurile puternice. Un luptator rezista furtunilor, dar se autodistruge. Un luptator are lupta atat de bine implementata, incat o foloseste si asupra sa. Aceasta e cu adevarat durerea. Un luptator traieste si respira bicuire. Un luptator nu cunoaste importanta sfarsitului luptei, atunci s-ar ridica la cel mai inalt rang. Un luptator poate accepta sfarsitul luptei in exterior, atunci cand a ajuns sa domine totul, sa stapaneasca mediul, dar un luptator va lupta mereu cu sine. Acesta reprezinta un cost suprem, aceasta este lupta sangeroasa, josnica, aceasta este provocarea suprema. A prospera e un dans, nu o lupta. Un luptator nu accepta dansul de teama unuei noi lovituri in curgerea de sine, in dans. Acesta e luptatorul cu sine.

Conteaza perceptia asupra evenimentelor: de aceea lovitura altuia nu
se compara cu lovitura ta. E un soi de realitate fenomenologica, in care contezi doar tu. De aceea am invatat sa respect cu seninatate dreptul celui care loveste si am renuntat sa caut motivele din spatele actiunilor sale. In fond, cel ce care te loveste e un luptator, ca tine. Respecta-ti adversarul, respecta-l, ai fost sau inca esti ca el. Nu-i judeca motivatia, sa nu cazi in ingamfarea profetului intelept: sa nu crezi ca are motive obscure, machiavelice. Ce om doreste sa faca rau doar ca sa faca rau? Absolut nimeni. Toti avem o motivatie, introiectam gresit experiente si ajungem sa facem rau. Toti am facut rau, constient sau nu. Toti am fost in stadiul asta. E parte din noi. Raul indreptat spre celalalt e doar dorinta nobila de pace cu sine. Motivatia adversarului tau e si motivatia ta: pacea personala. Da, poate nu stie cum sa o faca, nu stie sa o obtina, insa nici tu nu stii. Vad in adversar un invatator, vad in orice experienta o lectie. Chiar Eminescu vedea in durere un bun invatator, poate cel mai bun.

Nu viata-i o lupta, supravietuirea e o lupta, viata e un dans, dar unii cunosc doar miscari de lupta si nu au ce cauta pe scena.

Revenind, momentul cheie, arta, este sfarsitul. Un luptator nu stie si nu accepta sfarsitul luptei cu sine. Aceata e cea mai tragica lupta, acesta e mitul sisific, pedeapsa autoimpusa. A lupta constant e dureros, a lupta constant implica costuri masive, a lupta constant implica nevoia uitarii luptei. Realizand asta, pot sa vad dincolo de orice alcoolic, de orice workaholic, dincolo de orice om cu vicii, dincolo de orice om rigid si tiran fata de altii. Realizand asta, pot sa cred teoriile holistice asupra bolilor autoimune, somatizarile si orice implica autodistrugere. Aceasta e drama oricarui supravietuitor: distrugerea constanta de sine. Exista un moment in care fiecare supravietuitor isi atinge telul: devine imun la exterior, dar putred in interior si drama continua pana cand trupul cedeaza si obligat sa impuna un alt fel de sfarsit.

Fiecare luptator cunoaste un sfarsit si daca nu e pregatit pt. sfarsitul luptei fata de sine, il va cunoaste pe cel fizic, acesta este un principiu holist in care vad sens. E principiul acela exprimat siropos: „accepta-te si pretuieste-te pe tine”.

Nu cred ca viata-i o lupta, supravietuirea e o lupta, viata-i un dans, dar unii cunosc doar miscari de lupta si nu au ce cauta pe scena.

Read Full Post »

Plasarea responsabilitatii pe orice altceva decat pe sine este un obicei bine sustinut de paradigma conform careia lumea s-a schimbat (sau asa era), lumea e rea, sunt putini oameni buni etc. De unde cunoastem noi autenticitatea acestui bine, cu ce drept blamam acel „rau” facut de ceilalti? E mult mai usor sa proiectam, decat sa introiectam. Sigur, ambele mecanisme au efecte negative atunci cand depasesc o limita. Nu cred ca lumea e rea. Credeam si eu asta, in naivitatea varstei adolescentei cand sistemul de valori nu e inca stabil (poate nici format). E firesc sa crezi asta pana la o varsta, insa sa crezi ca lumea e vinovata pt. lucrurile negative din viata ta predispune la un soi de imaturitate si la un loc al controlului exterior.

Nu, nu cred ca ceilalti sunt rai. Cred ca toti au dreptul sa faca ce vor, chiar daca asta te lezeaza pe tina. Ma astept la asta mereu si NU pt ca lumea e rea, ci pt. ca lumea e libera sa faca asta, e libera sa te loveasca, sa te batjocoreasca, sa iti puna bete in roate si orice altceva ce te … lezeaza!

Motivele pt. care ceilalti fac asta pot sa fie la fel de intunecate si pline de amaraciune ca si lovitura pe care o primesti, pot sa fie frustrari sau lectii neasimilate, poate sa fie o dorinta de dominare derivata din lipsa stabilitatii, pot sa fie multe cauze. M-am gandit de multe ori ca cel care loveste a fost lovit, m-am mai gandit ca cel care loveste o face din placere. Imi e indiferent, orice cauza exista, imi e indiferent pt. ca am dreptul sa invat din toate, in special din expreriente negative, e alegerea mea daca invat din piciorul pe care il dau sau pe care il primesc. Din ambele inveti lucruri utile: ambele sunt insa condimentate cu regret si introspectie pt. ca lectia sa fie asimilata.
– Cand dai cu piciorul in altul si esti suficient de sincer, simti regretul pt. ca apoi sa urmeze autoanaliza si, in cazuri fericite, aflarea motivului din urma acestei actiuni
– Cand primesti un picior si esti suficient de deschis in viziune, vei analiza actiunea celuilalt inainte de a-l blama si te vei plasa in locul lui. Da, victima in locul calaului, victima in locul celui care tine biciul. Consider ca acesta e un nivel important, poate de maturitate, poate de moralitate. Da, o sa te revolti, o sa iti para injust, insa in final vei vedea ca nimeni nu e rau, ca binele e ceea ce it faci SINGUR, binele creste incet, de acolo de pe pamantul pe care zaci lovit de multe ori. Cel care iti da cu piciorul e tot un „tu” intr-o alta etapa, un „tu” care alege sau nu sa invete o lectia anume in acel moment. Nu e dreptul ta sa condamni un elev in alt stadiu. E obligatia ta, e dreptul tau sa inveti mereu, sa te adaptezi, sa supravietuiesti, DAR nu oricum, ci intr-o maniera sincera si corecta fata de tine si lume.

Nu condamn nici un invatator de tip calau, nu blamez pe nimeni din exterior, nu detin posibilitatea unei cunoasteri absolute nici macar asupra mea ca sa am dreptul sa emit concluzii de acest fel. Singura credinta e ca nimic nu e rau sau bun, totul e alegere, totul e o lectie, toate sunt caramizi: tu alegi daca le folosesti ca sa te construiesti sau ca sa le irosesti izbind cu furie in „lumea asta rea”.

Nu am niciun regret cu privire la vreo lectie primita, regret doar zacutul la pamant si complacerea in starea abisala, autocompatimirea. Regret lipsa puterii si incapacitatea (temporara) de a pune caramizile in propria fundatie. Regret lipsa puterii si a tariei in fata loviturilor. Oamenii aleg, tu alegi, insa cred ca nu ai vreun drept sa acuzi orice fapta, ai dreptul sa te judeci pt. lipsa tariei, pt. complacerea in slabiciune. A accepta viata cu bune si cu rele implica acceptarea alegerii, a hazardului, a probabilitatii unei rulete rusesti. Ti-o poti lua in clipele in care te-ai ridicat si abia ai 2 caramizi de sprijin, depide de tine daca primesti caramida cu care ai fost lovit si o folosesti ca sa faci 3. Nimeni nu iti stie povestea si nimeni nu e obligat sa o asculte. Daca vrei sa domini, te domini pe tine, chiar daca asta implica uneori o biciuire mai aspra decat cea pe care o resimti din exterior. Poate in exterior nu exista biciuire si lovituri, poate esti inca slab.

Read Full Post »