Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Mind cravings’ Category

Asta-i ultimul zar,
Pierdut pe-un teren,
Cu iarba proaspata,
Prea inalta,
Ca sa ma mai joc.

Niciun regret,
Caci am picioare,
Si fruntea sus,
Mai sus mult,
Decat un scut ridicol,
Ce adesea il purtam.

Si-ncep un dans,
Brut si-mpiedicat,
Prin iarba asta,
Ce-am crescut-o,
Cu orbi ochi.

Am sa-mi gasesc curand,
Eu, zarul,
Ce l-am irosit
Luptand drept
Ca un soldat.
Caci iata,
Iarba asta piere!
Caci am iar dreptul,
Un joc sa-nchei,
De azi nu mai e ploaie,
Si nici vreunul,
Drept soldat.

E doar un zar,
Ce bine-l vad,
Pe-un camp arid.

Copiii cuminti,
Primesc ce vor,
Copiii curajosi,
Primesc ce-au cerut.

Read Full Post »

„Sa nu te crezi fragil,
Nici sa nu-i crezi puternici,
Pe ai tai frati mai mari,
Sa nu te crezi in cuib,
Doar pentru c-ai frati,
Nici sa nu-i crezi pe ei,
Dusmani de moarte,
Caci tuturor v-am dat
Acelasi sange.”

Asa rosteste o mama,
Povete pentru fiul sau.
Dar fiul mic, naiv,
Cu focul de la Tata s-a jucat,
Si s-a parlit intru durere,
Si mama lui l-a stins,
Cu blande maini din apa.

Dar fiul mic, ranit,
Staie de gheata,
Mamei i-a cerut,
Si tatalui, arme de foc,
Sa fie rece, sa nu-l arda,
Dar flacari sa si scuipe
Spre fratii sai.

Mahnita, mama l-a avertizat:
„Tu, fiule, nu vezi nimic din ce ti-am spus,
Tarziu, tu poate ai sa simti
In al tau sange, gheata mea nu e,
In a ta gura, flacarile tatalui nu-s,
Caci totul e numai un sange,
O apa si-un pamant”

Fiul incrancenat si orb,
Cu rani arzand sub gheata,
Ajuns in fata fratilor,
Ce-asta durere i-au pricinuit,
Catre pamant cazu,
Si-atunci, din gura-i fierbinte,
In loc sa scuipe flacari,
Apa necontenit se revarsa,
Si-atunci armura-i de gheata,
In loc sa tina piept napastei
Numaidecat ea se topi.

Caci fratii sai mai mari,
Intocmai ca si el,
Aceleasi straie purtau.
Si-atunci, uitandu-se spre Soare
Si-atunci, pasind iar pe Pamant
Fiul le spuse lor:
„Caci tuturor ne-ati dat,
Acelasi sange.”

Read Full Post »

Dans fictiv

Incepe si postul meu.
E timpul ascezei.
Prea mult joc,
Nu i-am prins gustul,
El m-a prins pe mine,
Eu am prins doar ritmul,
Intr-un dans,
Ghidat de-un parfum vag,
Pe-o scena din lemn de pluta

Cred c-am sa-nchei aici,
Caci am uitat pentru-un moment,
Sau poate multe,
Dar doar in Timpul meu,
Am vrut din nou sa uit
Ca n-am picioare!
Si n-am talent la dans!

Mi-a spus:
„Pierde-te, fara ochi”
Mi-am spus:
„Da, fie!”,
Dup-un dans
Am vazut ca n-am picioare
Mi-am spus:
„Dar hai, mai pot!”
Mi-a spus:
„Esti oarba, fugi!”

Acum, dup-un moment,
Sau multe,
Am revenit cu ochii
Ce-i lasasem in cer,
Cu picioarele pe pamant
Mi-am zis:
„Cum stiu eu
Dac-am picioare sa dansez,
Daca n-am ochi
Sa vad?”

Read Full Post »

Eu mi-am permis,
Asa, din scurt,
Ca intr-o zi,
De fapt chiar multe,
Sa am si simturi.

Sa vad, am esuat,
Caci ochii ma ardeau
De foc din soare,
Mult prea fierbinte.
De fapt, speranta oarba.

S-aud a fost chinuitor,
Un tiuit metalic
Al unui cui de-argint
Scurt, dur si indesat
Chiar dupa ceafa.

Mirosul m-a durut
Pana-n plamani
Si mi-a facut dintr-un inspir
Punctual si clasic,
Unul marunt si nehranit,
Alert, polar,
Sincron doar cu emotia.

Iar simtul a capatat
proportii ce mi-au depasit
Bariere proprii!
Mi-a inundat cele doua lacuri,
Iar pielea a plesnit,
Iar lava a erupt in sete
La suprafata insa,
Indata reinghetand.

Sunt iar ca inainte,
In pace, sub pamant,
Iar mistui din resurse,
Sa ard sa pot din nou,
Sa nasc o era glaciara.

Read Full Post »

Ei nu m-au invatat nimic,
De fapt, de m-ar fi invatat
Cate ceva din tainele Nimicului,
N-as fi ramas in urma.
Timpul nu mi-ar fi luat-o inainte,
Daca eu as fi pretuit darul
Despre care ei mi-au spus:
„Tot omul se fereste de el!”

Ce naivi! Ce fel de oameni!
Lor le e teama de acest nimic,
De parc-ar musca din ei,
De parca i-ar trage-n mrejele
Mortii proprii.

Cand m-am trezit cu darul asta-n fata,
Ce crezi?
M-am crezut si eu „tot omul” acela,
Omul lor, nu omul Eu.
M-am speriat de… valoarea lui!
Caci ei nu m-au invatat
Sa caut lumina mea in Nimicul asta.

Dar, acum ca-l am,
Parte din mine, parte ce creste,
Cu care ma imbrac cand ploua pe mine
Si care dimpotriva, nu ma fereste de ploaie,
Nu imi sufoca pielea,
Ma lasa doar sa simt, sa-nvat
In mod empiric,
Nu in mod preluat.

Stiu mai putine,
Pentru ca am mai mult
Din Nimicul de care tot omul se teme.
Dar pe care Omul,
Din tot omul il cauta.
E darul solitudinii.

Read Full Post »

N-am cunoscut niciodata,
Nimicul in sine,
Nimicul materiei, nimicul ideii,
Nu mi-a pasat vreodata,
S-aud un singur ton,
Din marele-amestec,
Al micului vortex
Numit viata.

Viata-mi pare mica,
Nu prin ochii timpului,
Nici macar de mana cu destinul,
Nici chiar stranutand,
Iritata de noroc.

Viata-mi pare mica
Doar cand o vreau complexa,
O vreau deconstruita,
O vreau cunatificata,
Zacand uzata
Intre cauza – efect.
O naiva!
Caci astea-s doar ideatii!

Viata-mi pare mare,
Cunoscuta-n simturi clasice,
Si-n simturi inxplicabile,
Oricum,
Viata-mi pare mare,
Imbelsugata, plina, necunoscuta,
Doar cand ii accept Nimicul,
Cand imbratisez hazardul,
Tinandu-ma cu mana stanga,
De Noumenal.

Read Full Post »

Nu vorbesc Absolut,
Chiar vorbesc nimicuri,
Nu vorbesc cu altii,
Chiar vorbesc in mine!
Ma intereseaza tacerea,
Pentru ca e din mine,
Ma prefac ca-s precum ea,
Mai ales atunci cand,
Nu-i treaba ei
Sa fie-n mine.

Repudiez tacerea!
Cu cea mai josnica imaturitate!
De parca-i i vina ei!
Tacerea,
Mi-a fost data spre folosinta,
Am abuzat-o, am secat-o
De fiecare gand, cuvant, soapta,
Inchis intre doua palme
Si intre doi ochi,
Fara gura, din pacate…
Pacate alese-orbeste, de voie

Nu-mi ajung ochii,
Mintea, urechile,
Nici nimic adaptativ uman,
Daca eu am vrut
Sa uit
Macar sa silabisesc
Trairi prea mari
Sa fie rostite-ntregi.

Read Full Post »

Older Posts »