Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Into the depths of the Life’ Category

La fel ca si socializarea, singuratatea este o nevoie a fiintei umane. Nu, nu cred ca ea poate fi asociata doar unui tip de temperament (introvert), cred ca este la fel de vitala pt. toti. Nu contest faptul ca exista diferente intre valentele pe care le ia implinirea acestei nevoie (inclusiv la nivel neuro-chimic), insa este o nevoie a fiecarei fiinte umane. In epoca contemporana aceasta nevoie nu numai ca este subestimata, insa a devenit chiar un simbol al nefericirii, neimplinirii etc.

Oamenii nu mai promveaza o descoperire, acceptare si mai ales fructificare a solitudinii. Intrigant este faptul ca promoveaza (in disperare!) mii de metode si solutii de socializare reunite sub un titlu comercial lipsit de substanta: „Tips and tricks/ how to…”. Am ajuns sa promovam drumul catre sine in modalitati cu putin diferite de instructiunile regasite pe pachetul de supa instant. Oamenii sunt invatati sa se complaca in amestecul numit generic „socializare” pt. ca apoi sa fie etichetati (ca ingredientele) drept: „sociabil”, „singuratic”, „ciudat”. Am dobandit grade calitative intocmai ca piesele scoase pe banda intr-o fabrica.
Parerea mea este ca socializarea autentica deriva din solitudinea bine asimilata. Voi explica aceste 2 concepte prin prisma personala.

Solitudinea bine asimilata este hrana primara a tuturor instantelor psihice. Consider ca astazi solitudinea implica o criza (revolta, negare, acceptare, integrare) tocmai datorita miturilor din jurul acesteia. Cu alte cuvinte, e greu sa accepti solitudinea ca pe ceva util. La nivel individual vad acest proces dificil tocmai pt. ca presupune confruntarea cu sine. Esti doar tu cu tine si oricat de multa stima „stima de sine” ai, (inca un concept vag) ea nu poate compensa nevoia de cunoastere pe care ti-ai inabusit-o cu ajutorul acestei societati superficiale. Asadar, solitudinea asimilata implica etapizare atenta, implica monitorizare prorprie, implica asumarea riscurilor de autodescoperire. Daca nu-ti oferi atentie si timp cu tine, o vei face cu ceilalti in mod superficial: fie ca refugu, fie in mod lipsit de empatie.

Socializarea autentica nu este justificata (in viziunea mea) de markeri cantitativi: cat de multi prieteni ani, cat de des iesi cu ei, cate like-uri ai pe FB. Socializarea autentica este derivata din integrarea solitudinii si extrapolarea acelor strategii de a te avea in grija (da, te ai in grija cand esti doar tu cu tine) asupra celorlalti. Oamenii pretuiesc ascultatea, gesturile de afectiune, dreptul de exprimare pe care simt ca il oferi. Multe sunt elemente nonverbale pe care le inveti cu tine. Metafora maestrului este pertinenta in explicarea relatiei intre asimilarea solitudinii si socializarea autentica. Maestrul se antreneaza cu sine si abia apoi are dreptul (consider asta un drept in toata regula) sa ii instruiasca pe ceilalti. Relatia intre solitudine si socializare este circulara, insa este imperativa asimilarea primului element, solitudinea, altfel nu exista circuit. Daca nu exista receptie autentica emisia o sa fie deficitara, intocmai ca in teoriile comunicarii. E un principiu simplu, logic, diadic.

Ca o mica paranteza, iata cum egocentrismul atat de repudiat conduce in mod sanatos si stabil la ajutorarea celorlalti. Iata cum raportarea la tine conduce la raportarea la tine cu altii. Terapeutii, consilierii, bunii ascultatori pe care ii incadram in categoria „oameni cu suflet bun” au realizat lucrul asta. Multi sunt inca in procesul asimiliativ, probabil suntem toti mereu, insa asta nu ne opreste sa functionam multitasking. Audrey Hepburn si Maica Tereza expuneau o idee: a da din ceea ce nu ai conduce la a a avea mai mult. E o ideea ce depaseste granitele unui umanitarism fatarnic sau comerical, e o ideea ce imbraca in mod sintetic diada explicata anterior, o idee ce potenteaza efectele unei relatii juste cu tine si cu ceilalti.

Anunțuri

Read Full Post »

Calitatea primordiala a unui mentor este prezenta experientei. E conditia informala sine qua non ce plaseaza un om in „hainele” unui mentor in reprezentarea comuna. In acest context, mentor se refera si la aspectele obisnuite prin care care definim un om de la care „putem sa primim sfaturi”, un om „suficient de”.
In ultimul timp ma intreb daca mentorul lipsit de experienta personala, cel care nu a trecut efectiv prin „focul si vantul” prin care cei care il considera initiator au trecut… e un mentor autentic? Teoretic empatia nu inseamna contaminare, inseamna simtire fara implicare labila. Urmand principiul acesta, mentorul ne-experimantat ar putea sa fie cel putin un observator ceva mai obiectiv. Si pentru ca uram acest cuvant imposibil de trecut prin filtrele afective (obiectiv, adica), o sa il inlocuiesc cu „un observator cu o alta viziune”. decat cea a celor deja partasi.

Situatie concreta: cand consider ca un om este specializat intr-un domeniu (nu ma refer profesional, mai degraba relational) si apoi aflu ca acel om nu a trecut prin situatiile de viata pentru care eu il admiram in mod fictiv pot alege 2 variante:
respingerea implicita care urmeaza principiul „ah, nu ai cum sa stii tu, n-ai suferit/trecut prin asta”
acceptarea „hm..dar daca”, o acceptare care da credit atat principiului uman dubitativ (nu cred pana nu vad), deci ratiunii cat si intuitiei (nu degeaba pare ca intelege )
Poate avem potentiali mentori printre noi, poate l-am inchis intai gura, apoi mintile. Poate e timpul pentru o abordare mai toleranta, mai intuitiva, mai integrativa.

Read Full Post »

Fiecare inceput marcat temporal este un bun prilej pentru fiecare minte sa mai dea un cot, sa mai lanseze dorinta tipic umana de schimbare concomitenta cu „vremurile”. E mai usor „de luni”, „de pe 1” sa iti iei avant, sa lansezi rezolutii, sa fii chiar mai inflacarat. Ai avantajul simultaneitatii temporale si siguranta alegerii colective (toti vrem ceva la inceput de an).

Din experienta personala si din simplele pareri ale celor care ma inconjoara am observa motivul recurent al fiecarui inceput de an: schimbarea. Avem nevoie de scuza unui an nou pentru schimbare, asa se pare. Ca oricine, mi-am dorit si eu schimbare specifica inceputurilor. Ca oricine, am blamat hazardul ca nu a facilitat-o si ca oricine am continuat sa cer schimbari de acest fel. Orice schimbare presupune un demers cumulativ, porneste de la primul impuls afectiv (parca as vrea), continua cu alegerea (vreau sa), investirea motivationala, acompaniata de pre-recompense formulate cauzal reprezentiv (vreau sa… ca sa), urmata de investirea volitiva sustinuta incontinuare afectiv (efortul in sine). In opinia mea, orice schimbare ar putea fi mai bine „gustata” daca se finalizeaza cu un demes introspectiv: „acum ca am reusit x, ma intreb ce e diferit, ce noi oportunitarti am, ce e schimbat concret la mine”

Schimbarea e definitorie pt. evolutie, schimbarea e refreshul nostru, schimbarea e primul mugure al autoactualizarii. Insa… schimbarea nu e facuta pt. pilotul automat si nici pt. colectare. (Acestea sunt simpel metafore folosite de mine)
Schimbarea pilot-automat
Exemplu: A inceput ianuarie, am decis sa modific un comportament, sau sa lansez altul, ma simt sprijinit/a de context, insa timpul imi dovedeste ca nu am schimbat nimic. Daca am decis de exemplu sa fiu mai curajos in relatiile cu ceilalti si doar am asteptat situatii oportune sau atitudini ale celorialti pliate perfect pe planul meu am intrat in „patutul moale si cald” al schimbarii pilot-automat.

Schimbarea-colectare
Poate ca schimbare pilot-automat e doar o maniera a psihicului de a restabilii un echilibru si nu un demers superficial asa cum e general definit: „a zis ca face multe si a facut nimic”. Cred ca oamenii renunta intotdeauna cu un scop, fie constient, fie nu. Schimbarea pilot automat e poate o maniera de aduce confortul insa ii lipseste constientizarea: „de ce vreau asta”. Nu ii lipseste in mod intamplator, poate ii lipseste pt. ca acest „de ce vreau asta” e in dezacord cu conceptiie, impunerile, legea proprie.  Astfel schimbarea devine doar o scuza pentru colectarea conflictelor in forma neimplinirii de sine sub orice aspect. „Simt nevoia de o schimbare, nu stiu de ce, insa o simt”. O simt poate pt. ca s-au colectat multe si as vrea sa sterg cu buretele.

Read Full Post »

In orice actiune pe care vrem sa o demaram, evident cu un scop, folosim diferite mobiluri energizant-motivationale, adica niste intentii care transformate in demersuri actionale vin atasate cu varii costuri psiho-emotionale. Cu alte cuvinte intotdeauna platim ceea ce ne dorim, oricat de pesimist ar suna aparent, eu cred ca e o regula care echilibreaza balanta. De ce? Asta pt. ca e moral si sanatos sa simti ca faci si primesti in urma propriilor actiuni. In esenta relatia dintre investitii si castiguri e simpla: investesc resurse si nu resimt efortul pt. ca urmeaza sa primesc ceea ce imi doresc.

Situatia 1) Raportul reusit de tip clasic
Exemplificare: Voi scrie acum despre cazul clasic, acela in care costurile se soldeaza cu un castig, mai mare sau mai mic, dar un castig. Am ales sa depun efort, inca nu stiu nici cat sau cum l-am dozat proportional cu capacitatile mele, dat fiind faptul ca nu ma introspectez la orice ora! La sfarsitul acestui eveniment ma astept la un transfer: am dat timp/bani/energie/resurse si acum e timpul sa primesc. Am primit ceea ce am dorit dar cumva ma simt extenuat, secat si nu ma bucur de nimic. Nu pot sa concluzionez ca nu am primit ceva, pt. ca transferul s-a format, mi-am atins telul (sa spunem ca am luat un examen).

Problema e aici ca am investit complet „dezorganizat”, fie prea mult cand nu era cazul (am stat sa citesc si ultima pag. desi aveam timp si maine, in loc sa fac ceva placut), fie intr-un mod total negratifiant (nu mi-am permis nici macar o zi libera, doar a mea, in care sa nu ma ating de studiu). Desi transferul e in esenta „ca la carte”, eu ma simt lipsit de satisfactie si asta pt. ca nu m-am obisnuit cu ea inca de dinainte de a-mi atinge targetul.  Ahaa…de aia se zice ca e buna gandirea pozitiva (al naibii cliseu!) si fandosismele alea cu ‘vizualizarea scopului” etc. etc. etc.

Situatia 2) Raportul reusit de tip regresiv
Exemplificare:Si in acest caz transferul a fost realizat: am investit, am primit, insa dupa o perioada am pierdut totul. Ne-am hazarda sa incadram un astfel de om in stereotipul „fara vointa” sau mai rau „nepasator”. Mi se pare intrigant sa il consider nepasator din momemnt ce a investit, nimeni si nimic nu depune vreun efort fara vreun scop consitient sau nu (nici macar iarba nu creste degraba). Tot ce pot sa resimt dupa ce am „gustat” din victorie si apoi am pierdut-o e neputinta si normal o intreaga paleta de stari, dispozitii, emotii din spectrul frustrare si neincredere.
Problema in acest caz ar putea sa aiba aceleasi cauze ca si in situatia 1 sau altele si poate nu asta e important in aceasta situatie ci mai degraba introspectia de tipul: „ce simteam, cum actionam, ce primeam, ce dam cand in momentele victoriei” /vs/ „ce simt, cum actionez, ce primesc, ce dau in momentul pierderii (acum). Da, posibil sa nu am coordonatele suficiente sa imi raspund la atatea intrebari insa in mod cert pot sa ma focalizez fie si pe raspunsuri difuze (nu ma astept doar sa primesc raspunsuri concrete de la mien insumi!) la unele dintre ele…in special la cele legate de emotii si trairi. O simpla analogie demonstreaza ca sunt mai accesibile aceste raspunsuri pt. ca sunt poate printe cele mai rapid reactive si active la schimbarile psihice. De cate ori nu am fost intrebat/a cum ma simt (in corp) dupa ce m-am certat cu cineva? De cate ori am avut macar un „simptom” de asta pacatos(nu vreau sa sune totalmente rigid si mecanicist): agitatie, palpitatii, pasivitate, „nervi”? Raspunsul vine simplu, pt. ca e mai la ‘suprafata” in trairea emotiva.

Parerea mea e ca in ambele cazuri, desi totul ar trebui sa mearga ca pe roate, pt ca s-a realizat transferul intre investitiile energetico-emotionale, ceea ce a dus la esec este „neatentia” omului in dozarea, frecventa investitiilor precum si a asteptarilor rezultate.

Read Full Post »

Indiferent de credinta noastra, indiferent de mentalitati, indraznesc sa afirm ca in momente de cumpana cu totii asteptam o vindecare. Nu ma refer neaparat la sensul religios, nici macar medical-holistic, ma refer la expectanta ajutorului. Am vrea ca cineva sa „ne ia piatra de pe inima”, am vrea sa pierdem mucegaiul si noroiul „bolii” (greutatii, disconfortului, cumpenelor psihice), am vrea sa redevenim „frumosi si sanatosi”. Si asa ajungem la viziunea omului disfunctional prin definitie, lansata de Freud odata cu primele preocupari despre psihic.

Tabloul clasic nr 1: omul trist, ravasit de griji, tulburat, bolnav, uratit de poveri psihice, obosit, epuizat are nevoie de o salvare, are nevoie de vindecare. Daca o primeste, sub forma cat mai rapida se simte gratificat si nu mai e interesat de ce si cum s-au petrecut „minunile”

Tabloul clasic nr. 2: acelasi om disfunctional odata a recazut si poate, de data asta decide sa devina mai introspectiv, sa afle si de ce s-a prabusit. In stanga si in dreapta, oriunde vezi cu ochii, in presa, peste tot se vorbeste de stres, lipsa afectiunii, lipsa partenerului de viata, a familiei intelegatoare, doar lipsa, neimplinire, pierdere.  Deci omul sufera pt. ca nu are, pt. ca pierdut…ce? De la confort, la intelegere, implinire afectiva… ceea ce inseamna ca omul e un soi de lego caruia hazardul sau mediul ii sustrag piese lasandu-l fragmentat si „stricat”. Omul are nevoie de piese, precum o doctorie. Cauza – efectul si totul e reintregit. Are omul vreun rol (pro)activ in tot tabloul acesta? Lesne de inteles ca nu.

Viziunea rogersiana nici macar nu mai aminteste conceptul de „vindecare” sau daca o face il reconceptualizeaza si ii adauga „auto”. Si asta pt. ca nevoia de vindecare implica o disfunctionalitate asumata, insusita, integrata cand nu e cazul. Poate ne apropiem periculos de un soi de neajutorare dobandita in care omul e „educat” sa fie, sa se simta si sa actioneze in neputinta. Premisa in tot procesul de redobandire a homeostaziei psihice se schmba in aceasta viziune. Nu se mai porneste de la un om „bolnav” si dependent ci de la un om in transformare, da, poate in criza, insa mereu in miscare, un om cu potential de autovindecare, un om pt. care autonomia personala are sens.

Read Full Post »

Alegerile si schimbarile fac parte din viata noastra incepand cu dezvoltarea bio-fiziologica si pana la deciziile de actune din viata de zi cu zi, in orice domeniu al ei. Ma refer acum in special la impactul personal al alegerilor si schimbarilor si o departajare foarte fina, insa important de observat intre scopurile acestora.

Schimbarea ca reactie
Fie ca aleg (sens colectiv) sa schimb ceva fizic sau cognitiv la mine, este esential sa vad daca o fac din reactie la ceva extern. De obicei in adolescenta alegem reactiv: ne schimbam stilul din dorinta de integrare, nu neaparat pt. ca ne-ar placea si exemplele pot continua. La matruitate alegerile reactive pot denota o oarecare imaturitate emotionala pentru ca ele sunt manate de motive externe, nu de convingeri si interese. Nu este de blamat cel ce alege majoritare reactiv, insa e important ca el sa perceapa ca nu isi cunoaste prea clar dorintele.
Exemplu: Pot alege sa manifest dorinta de a studia un anumit domeniu (sa spunem ingineria) pentru ca ma simt inferior in grupul de care apartin sau pt. ca partenerul/a meu/mea face acest lucru.

Disecand comportamentul pot afla ca am facut-o din cel putin 2 motive:
-vreau sa ii fac pe plac, vreau sa ma perceapa ca apropiat „uite, sunt ca tine”
-vreau sa imi gasesc un interes al meu, dar ma impiedica faptul ca sunt influentat/a de tendintele emotionale mai sus mentionate.
Cand nu imi cunosc adevaratele interese, nu fac decat sa le adopt pe cele ale altora si sa ma „obosesc” in a incerca sa le manifest. Un punct cheie in alegerea reactiva este gradul de influentabilitate pe care il am in fata dependentei emotionale de celalalt.

Schimbarea autonoma, activa
Cand aleg autonom, nu inseamna ca nu imi pasa sau ca nu sunt influentat de cei din jur. Insa diferenta majora intre alegerea reactiva si cea activa este ca atunci cand aleg activ imi cunosc si departajez clar interesele de ale celorlalti. Departajarea nu se refera la lipsa de impartasire ci la claritatea, obiectiviatea (in limitele ei umane) de a stii ce imi place/vreau. Acum sunt ghidat de motive interne, de propulsori mult mai personali, de convingeri, idealuri, nu de tendinte pasagere.

Obstacole in tranzitia de la algerea reactiva la cea activa
De multe ori tranzitia nu este constienta, insa ar putea aparea cateva „semne”:
-cand mi-am decis „drumul”, este posibil sa ma confrunt cu o revolta dubla: personala (pt. ca renunt la obisnuinta) si interpersonala, in relatie cu ceilalti, care nu pot diferentia alegerea mea activa de ideea ca „te-ai schimbat, m-ai parasit” (=nu simt ca mai impartasesti cu mine afectiv, emotional aceleasi lucruri”)
iluzia singuratatii: pentru ca sunt doar eu in alegerea mea, capat independenta, exaltare poate, insa pot crede ca nimeni nu ma sprijina: „nu mai e nimeni cu/ca mine”, tocmai pt. ca sunt nevoit/a sa ma explorez si sa explorez in adancime dorintele mele.

Un fel de concluzie
Alegerea autonoma este net superioara celei reactive, prin faptul ca induce o atentie catre sine, catre mobilurile, idealurile, nevoile personale si automat te „obliga” sa iti iei hamul si prastia. Acest lucru nu inseamna ca alegerile reactive, cu caracter mai spontan sunt daunatoare si de aruncat la gunoi. Atunci cand nu sunt folosite ca stratgie pe termen lung, ci pe post de „condimente”, adica sezonier, ocazional, fara a fi implicate total in decizii complexe, ele fac exact acelasi lucru ca si cele active: ofera informatii despre nevoile de moment.

Read Full Post »

Nu e surprinzator ca de mai mult timp incoace surprindem o sintagma care se infiltreaza mai in toate domeniile vietii: controlul. Il promovam si il cerem in stapanirea de sine, noi ii zicem „autocontrol”, cand de fapt acesta din urma nu are nicio o legatura cu adevarata stapanire a situatiilor/vietii. Este un fel de moda sa te „autocontrolezi”, care de fapt aduce cu sine o serie de ingradiri, frustrari, comportamente nefiresti, pe scurt : opusul.
Autocontrolul „parazitat”
Este vorba despre confuzia autocontrol – putere. Adica, multora le este prezentata aceasta trasatura drept un adevarat demers inhibativ. Recunoastem: „Iti vine sa tipi, taci!”, „Vrei sa privesti, nu o fa!” si alte astfel de prescriptii stereotipe. Controlul de sine este parazitat de astfel de dogme adanc implementate in mentalitatea sociala, multe au cauze traditonaliste neproductive, altele se dobandesc prin invatarea din famillie. Cel mai important este ca eu sa pot diferentia controlul parazit de initiativa personala.

Autocontrolul productiv
Cred ca adevarata definitie a autocontrolului nici nu ar trebui sa contina cuvantul „control”. Nu pentru ca ar fi ceva rau in el, ci pentru ca in reprezentarea generala a marii majoritati control inseamna efort, grija, inhibitie, neplacere. Autocontrolul autentic se refera la capacitatea umana de a initia, dirija actiuni, comportamente urmarind simultan nevoile personale si NU inhiband asa-zisele izbucniri, mai degraba ascultandu-le (mereu au ceva de spus). Nici macar substitutia nu se doveseste a fi productiva pe termen lung si iarasi ne atrage in falsa capcana a autocontrolului.

Exemplu: Viciile sunt cuvinte care la simpla pronuntare produc revolta (din partea „viciatilor”) si aspra atitudine de judecata din partea celor „neviciati”. De multe ori fumatorii sunt sfatuiti sa „taie” tigarile deodata si sa le inlocuiasca cu guma de mestecat, mancare etc. Este foarte probabil ca pt. scurt timp sa se lase de fumat, sau chiar pt. totdeauna, dar ceea ce fac este sa capete un alt „viciu”, mai accepta social. De fapt, in loc sa fie ghidati spre a descoperi motivele care ii imping sa fumeze, ei sunt complet deconectati de la  sine si orientati spre un comportament superficial de inlocuire. Controlul de sine presupune acordare de libertate personala si nu ingradire.

Cum ne impacam cu ala micu’?
Ala micu’ fiind generatorul de impulsuri care ne impinge la asa-zisa lipsa de control, numit generic in unele acceptiuni, inconstient. Tendinta generala e de a-i inchide gura aluia mic. Il comparam fictiv cu un copil. Ce face el cand ii acoperi gura? Tace pentru moment. Pentru ca e obositor sa tii mana pe gura lui, intr-un final o sa ii dai drumul si ala micu ghici ce face? Urla din toti rarunchii, poate te si musca. Te saboteaza. Astfel sta treaba si cu autocontrolul. Daca nu esti corect cu toate instantele psihice (nu trebuie sa stii teorie ca sa le diferentiezi, poti urma calea intuitiva autentica) nimeni nu te va sabota. Nu te vei autosabota si autocontrola… te vei asculta, ghida, dirija fara a te supune tensiunii.

Read Full Post »

Older Posts »