Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2011

In ultimul timp, postarile mele au dobandit o tenta mai practica, mai la obiect, oarecum aplicabila, lasand sfera subtitlitatii metaforice, filozofice undeva pe fundal (oricum, totul porneste din filozofie).

In aceasta categorie intra si corelatia a doua ganduri  din doua sfere de preocupare diferite de care sunt interesata: nutritia si psihologia. Ma gandeam, amintindu-mi de principiul nucii, din psihologie, cat de greu o fi fost pentru micile rozatoare sa sparga o coaja asa puternica ca sa ajunga la nutritivul miez bogat in grasimi nesaturate al nucii. Ma mai gandeam ca evolutia le-a facut pe bietele animale sa isi imbogateasca uneltele de desfacere a nucii, asa incat sa nu mai fie atat de greu.

Sunt oameni (indeosebi femei, dar nu numai) care se regasesc intr-un mod nu atat de fizic in situtatia de mai sus. Sunt oameni ce functioneaza pe principiul nucii – se arata cu greu, nu se lasa, dar cand patrunzi in miez, spulberi tot din ei. Sunt, dupa parerea mea umila de observator de 19 ani vreo 2 feluri de oameni de acest tip:

1-Puternicul – e cel cu o imagine imbatabila, cel de nestramutat, imposibil de infrant, poate extrem de critic, poate acid, insa definit prin acea rezistenta

2-Cripticul – e cel inchis in sine, poate un introvert, uneori etichetat drept „ala/aia ciudata”. Niciodata nu stii suficient despre acest om,  are grija sa nu se desconspire, uneori tradeaza si el ca si puternicul o atitudine critica.

Si aceste pot sa fie masti. In fond, coaja nucii e doar un gros strat de masti si aparari. Eu cred ca exista o serie de factori ce predispun spre o coaja prea tare si un miez prea sensibil:

– stereotipurile sociale: „Daca te arati (miezul) vei fi ranit(cineva o sa ti-l distruga)’ sau „Baietii trebuie sa arate ca sunt puternici (unde? In coaja sau in miez? – nimeni nu precizeaza)

-introiectarea gresita a experientelor negative – ti-a fost sparta coaja/protectia, ai fost ranit/a, acum mergi pe principiul blamant extern „E vina lui/ei/lor, trebuia sa fiu mai atent/a (sa imi fin intarit coaja)

-evitarea masiva a experientelor moderat neplacute cu oamenii – e firesc sa nu cauti suferinta, insa izolarea de contactul ci cu „unul mai perfid” nu iti aduce beneficii, nu iti aduce decat coji mai tari

-obisnuinta unui mediu sigur, dar neproductiv personal – e bine in coaja, dar cum mai vezi viata de atatia pereti?

Solutii (in viziunea mea)
Eu nu as cauta sa separ atat de mult miezul de coaja. Separate sunt, insa conlucreaza. Daca coaja e prea groasa, miezul e prea „sufocat”, daca coaja e prea subtire, miezul risca sa se „piarda” (nu e luat in seama). E firesc sa existe ambele, caci au fiecare functii bine puse la punct.

As reconsidera notiunea de sensibilitate si implicatiile ei pozitive, in special. A fi sensibil inseamna a simtii si asta e o caracteristica afectiva specific umana. A „tine si cu dintii” de ce (nu) pretuiesti in tine (si eventual gasesti in altul) nu inseamna a fii sensibil. Sensibilitatea nu inseamna (inca un cliseu) sa versi lacrimi cand il/o vezi, sa nu dormi nopti cu gandul ca nu te-a sunat, sa nu mananci ca te-ai despartit de el/ea. Asta imi suna a dependenta (fraza aia de mai sus cu „a tine si cu dintii”)
E in regula sa fii sensibil, adica sa simti, atata timp cat luminezi in tine si eventual mai dai si cu matura, mai cureti cojile alea de nuci.

Read Full Post »

Somebody stop me! spunea Jim Carrey intruchipand un angajat umil, batjocorit si supus, in „The mask”. Poate asa replica ar trebui (dar ce e trebuinta, poate ari fi necesar) folosita mai frecvent in vietile si in special, relatiile noastre cu oamenii. Pe la psihologia asta care studiaza omul intre oameni, am auzit si eu de ideea de masca sociala – pe care oamenii o poarta in functie de context, persoane, situatii. Am observat 2 atitudini in abordarea acestui concept.

Partea: Expunerea problemei

1. Pe de-o parte sunt cei oarecum aversivi (uneori necunoscatori suficient). Hai, ii recunoastem in abordari: „Eu nu ma prefac, eu sunt 100% eu, cine ma place bine, cine nu, bine. Bun. Bine. Cat de bine? Tu, cel care te crezi fara de masca, te simti chiar asa de… bine? Sau e doar o atitudine pasagera (nimic peiorativ in efemeritate, nimic superficial, dimpotriva), poate revoltata, poate nesustinuta empiric? Nu e nevoie sa urlii sus si tare „Am gresiiit, am fost faaals/a” si sa risti sa se rada (in fond, din perspectiva evolutionista rasul in comunitati era o forma de aparare, de aratare a puterii – sa ne mai gandim la cei care rad mereu de altii -oare ei nu ascund sub masca lor nevoia de se arata puterinici?) Unii mai baga si cutitul (adica te ranesc) si ajungi la cel mai facil principiu ”
Ah, tot eu sunt vinovat ca am fost sincer?” Nu uita. Cand folosesti o arma, o faci ca sa te aperi. Cand cineva infige un cutit, undeva in tine, in vreo onoare, intr-un sentiment ascuns, ori in vreo imagine de sine, o face nu ca-i psihopat (mai rar), o face pentru ca el se apara.

Haide, ce e asta? Sa mai si luam acum apararea celor rai? Nu-i corect, nu? Nu pare. E cat se poate de obiectiv (cat se poate). Psihicul e atat de amalgamat, incat n-ai zice ca un cutit al prietenului cel mai bun e folosit tocmai ca sa … fie sigur ca tu, tovarasul de-o viata nu il ranesti. De ce face el asta? Din acelasi motiv pentru care si tu porti prea multe masti.

Daca esti din categoria aversiv-negativ, probabil nu recunosti (nu ca ai vrea sa ma minti, neaparat pe mine) constient ca ai o masca. Daca nu o vezi, poate te-ai obisnuit cu ea. Cand esti deja obisnuit, nu mai simti stimulul la aceiasi intenistate. Sa-ti zic mai fara ocolisuri psihologice – e vorba aia super-smechera de prin reviste „Am uitat cine sunt”. Da, cliseul ala verbal care releva de fapt obisnuinta cu o anumita masca, obisnuinta cu minciuna. Si hai, ca n-o fi asa problema sa fiu mitoman cu aia din jur.Dar, o masca e intai pe fata mea si apoi in ochii tai (cel de langa). Pre-concluzie: ma mint pe mine, ma acund, daca vrei.

2. Cred ca sunt deja in categoria a doua: cei care sustin sus si tare ca ne trebuie masti: „Dar ce, vrei sa ma vada imbracat, nemachiata, pardon, asa… in starea mea bruta?” Daca esti in grupul asta, nu vrei sub nici o forma sa iesi fara masca ta. Cum asa? Oricum lumea-i rea si in mod cert cineva o sa ma atace, daca nu ma protejez singur/a. Si in plus, mi s-a ma intamplat o data…  Dar tu, cel ce gandesti asa, ce crezi ca se intampla daca iesi o data, fara masca? Sa sara haita de lei sa iti sfasie materialul brut si poate mai vin si hienele alea sa culeaga resturi. Nu ma crede dura in exprimare, dar uneori in mintea noastra e doar un camp de lupta. Ce bine, ca doar uneori!

Si ce e cu tot materialul asta brut? In aceasta sintagma incerc sa surprind ceea ce omul apara cu toate mastile in care poate investii energie personala (prea pretioasa si irosita in straturile mastilor) – afectivitatea, nevoile, dorintele si asteptarile sale. Cu alte cuvinte – e chiar cel 100% autentic. Si e normal sa nu vreau sa imi arat nevoile in fata vostra (oamenilor) din 2 motive (cel putin) :

a) poate ma repereaza vreun leu ( da, da oamenii aia rai, le mai zic dusmani, uneori, chiar aia care se apara prin masca rautatii) sau niste hiene (da, aia barfitori, tot rai si astia, dar si astia au uitat de materialul lor brut si se refuleaza in vorbe)

b) daca deja am mai fost sfasiat/a de lei si hiene, cu atat mai mult o sa investesc energie sa-mi conserv si chiar produc (sa fiu sigur/a) masti ca sa previn alte atacuri.

Partea: Pai bine, mai… si acum ce fac?

Si ce mai facem acum? Cu masca cica nu e bine (bine nu prea vreau eu sa cred asta), dar fara… nu o sa fiu eu iar Stanley (The Mask) cel fraier, umilit, ranit si alte adjective de-astea prea…umanist (si siropos) exprimate?

Raspuns: Daca eu imi caut si analizez materialul brut: afectivitatea, nevoile, dorintele si asteptarile, o sa observ ca oricine as fi, nu o sa am nici o nevoie de a-l ranii pe leu, de a le distruge pe hiene, de a purta 10 masti ca masura de siguranta. Nu, nu , nu! Sa plateeasca!!! Am o nevoie, e chiar stringenta! Sa ma razbun pe hiene si lei, macar sa ii umilesc! Ai crede ca asta o nevoie? Da, ai crede initial, ca prim raspuns. Sapa mai adanc in masca. Sa vezi ce e acolo.
Nevoia ta nu e indreptata spre altii, in mod exculusiv : sa ucid lei, sa distrug hiene etc. Nevoia ta, ca om (homo sapiens, nu doar mamifer) este indreptata spre leii aia doar in masura in care iti asigura un echilibru. Mai concret (daca nu esti psihopat, nu esti, stiu) nu vei vrea razbunare decat daca esti prea orbit de masti si de asa-zisa aparare ce ti-o confera. E ca o extra-extra masura de siguranta. E ca nepotul pe care-l pui sa-ti pazeasca casa, desi ai sistem de siguranta. E… ca sa fie.

Nu e nimic rusinos sau prea sensibil sa recunosti (nu e nevoie sa verbalizezi) ca ai o nevoie (si inca cate) de socializare, integrare, afiliere, iubire. Ehee…cuvine d-astea de fomei. Sau nevoile oricui prinse in acest stereotip social barbat=puternic si insensibil, femeie=gingasa si sensibila. Mai vorbim in alta postare si despre sensibilitatea asta.

Ca o concluzie (in sfarsiit!) si ca o … concluzie personala, in calitate de fosta purtatoare de masti, de tipul dependent (vezi punctul 2) cred si se zice asa printre psihologii astia studiosi, ca a purta o masca sociala e util, insa eu cred ca devin nu inutil ci obstructiv personal si relational sa ai prea multe sau sa te obisnuiesti fie si cu una atunci cand scopul este doar o asa-zisa aparare.

Mastile astea nu-s de aruncat la gunoi…daca psihicul le manifesta, are el un scop (util) Gandeste-te la un actor. Masca vazuta ca prilej de exprimare, ca modalitare chiar ludica de a ma exprima faciliteaza comunicarea, nu miciuna intre oameni. Prin masca mea adaptabila, masca aceea pe care o pot da jos in anumite situatii, eu pot sa ma arat pe mine mai usor, cum prin vorbe poate ar fi fost greu. E un ajutor pentru mine, ca om sa-mi privesc mastile ca pe ajutoare, nu ca pe aparari. Prin masca mea nu imi neg nevoile, nu le tin stranse. Prin masca mea ajung la oameni cu are imi pot impartasii si implinii reciproc nevoile.

Read Full Post »

A purta ochelari de vedere este considerata o actiune pe cat de incomoda, pe atat de uncool (doar daca nu cumva se poarta sezonul asta). Pentru mine, ochelarii mei de vedere sunt o parte …sa-i spun doar o parte ce ma reflecta. Cu ceva timp in urma (ei, nu chiar mult) ii consideram un fel de „secretul strutului”, ca si cum as fi putu sa ma „ascund” in spatele lor. Recent, ochelarii mei sunt mai degraba o prelungire a personalitatii mele. Expresia asta a devenit un cliseu, nu? Hai s-o luam altfel…

Fara ei, ma simt altfel, nu rau, dar diferit. Sa fie ei vreun mecanism de aparare psihologic, materializat? Ei, poate… poate nu… se stie.  Cert e ca, asa cum pentru unele persoane pantofii sau machiajul sunt accesorii reprezentative, asa sunt si ochelarii pentru mine. Si nu pentru ca ar da (la modul generalizat, stereotipic, chiar) vreun aer de ‘telectual, ci pentru ca ma completeaza, intr-un fel.

Ochelarii mei, ca orice accesoriu vestimentar si nu numai (tatuaje, piercing-uri, etc) reprezinta ceea ce vrea posesorul sa comunice non-verbal. Ele reprezinta ceea ce mi-ar placea sa iti spun, dar nu o fac, verbal. Ele pot sa fie si o expresie a dorintei mele intense de a-ti comunica ceva, legat de mine, de sistemul meu de valori, dar mai ales legat de ceea ce ma astept de la tine, de la oameni in general. Uneori poate sa fie/para un mod agresiv, dar poate ca tot ce vreau sa iti comunic e ca imi doresc sa primesc o reactie, o atitudine, un sentiment impartasit si nu stiu cum sa o fac sau nu vreau sa o fac in modul in care toti m-ar putea percepe (si ranii).

Si poate ca aceasta explicatie plauzibila psihologic ne poate orienta, pe noi, cei fara de accesorii extreme, catre o noua viziune asupra lor, cei extremi, cei „incatusati” cu zeci de piercing-uri si tatuaje rebele, care, in spatele acestor „straturi” au, in mare, aceleasi nevoi ca si tine, omul de rand.

Read Full Post »

In continuarea serie de cugetari inspirate de experiente personale, soseste emotia. Nu ar avea sens (acum) sa cautam definitii psihologice, mai degraba ar fi interesant sa postez o lista de asocieri libere ale catorva persoane, selectate aleator. Ei isi reprezinta emotia ca: iubire, munca, placere, relationare.

Emotia este deci: traire acum si aici, activitate, relatie (implica mai multi factori, persoane). Multi sunt cei care considera emotia doar placere. Sunt si cei care o neaga intru-totul, considerand-o prea hedonista. Cheia ar putea sa fie undeva la mijloc. Daca emotia e placere (ea rezulta din afiliere=iubire, activitate=munca, relationare=afiliere, inca o data etc), ea constituie si primul cadru al formarii de sentimente.

Iata un exemplu: nu iti place munca ta doar azi, mai bine zis munca ce iti trezeste emotia placerii nu are loc doar azi, asa cum are loc emotia, pe moment. Iti place meseria ta oricand, ea iti trezeste mereu aceleasi emotii de placere fata de ea. Acelasi este si cazul iubirii – nu iti place partenerul/a ta doar azi, cand ai emotia placerii la vederea ei/lui, ci ti-ai cristalizat sentimente fata de ea/el.

Voi continua cu un exemplu personal. El ilustreaza cum emotia se sadeste pe un pat de trairi afective superioare, sentimente. De cate ori aud cuvantul „cafea” imi amintesc …normal ca imi place cafeaua (emotiile se organizeaza pe cei doi poli placere-neplacere)

Cuvantul nu are o rezonanta foarte mare pentru mine, insa nu pot sa neg ca el este primul stimul. El produce o rezonanta cognitiva, din cauza lui imi amintesc, reactualizez conceptul si il asociez (vedeti mai departe) afectiv cu o emotie sadita pe un sentiment. Deci, cafeaua, ca si cuvant simplu rostit evoca cognitiv o amintire. Dar daca si simt mirosul de cafea, se produce un fel de reactualizare prin asociere (miros+stare emotionala). Cum? Ei bine, pana nu demult nu imi puteam explica de ce atunci cand detectez mirosul de cafea, indiferent unde sunt, ce fac, cu cine vorbesc am o stare fizica… deosebit de diferita. In literatura psihologica ea corespunde asa-zisei stari de „indragostire” – am un fel de tremur usor in stomac si muschii picioarelor mi se relaxeaza involuntar. Pai ce facem? Ne indragostim de-un miros?! Nu chiar. Ne amintim de o emotie, care, producandu-se atat de frecvent, avand un efect placut, s-a asociat cu stimulul olfactiv.

Credeam ca asta era tot. Emotie si miros. Prea… incomplet, pana cand am aflat ca, cel putin in cazul meu emotia manifestata somatic (fluturasii, piciorusele moi) si in mod evident, de scurta durata, avea sa se traga dintr-un sentiment de nostalgie cu privire la vrema copilariei. Sentimentul, nu era nici el doar… nostalgie si punct. De fapt, el viza o oarecare conduita a mea, intoiectata prin gratulare. Mai simplu, ma simteam apreciata pentru o anumita actiune si intampltor, sau nu, acest lucru se intampla in prezenta mirosului de cafea (asocierea emotiei cu conduita in sine) Asta explica de ce nu suportam anumite cuvinte, ele produc o rezonanta in noi, le asociem inconstient cu ceva neplacut.

Tot asta explica si legatura intre stimularile fiziologice: gust, miros, in special gust si placere/neplacerea rezultata din gusta o mancare, aparent „delicioasa”. Gustul este inradacinat in noi, e printre primele forme de cunoastere si adaptare, prima, considerandu-se de unii, mirosul.

Generalizand, e important sa identificam, de ce anumite cuvinte produc stari diferite in noi. De ce o „gluma” ma enerveaza, in loc sa ma bucure? De ce un cuvant de afectiune ma irita, in loc sa produca efectul opus. Ceea ce cuvantul genereaza spontan e emotia. Emotia are loc rapid, e pasagera, de aceea poate nu o mai constientizez si o consider parte din comportamentul meu. Insa, sentimentul, este cladit in timp,  sub influenta cumulata a emotiilor, convingerilor. Emotia nu trebuie inhibata, negata. Sigur, trebuie controlata in mediul social, insa „acasa”, in noi, ea trebuie desconsipirata, atata timp cat produce efecte neplacute.

Emotia poate fi si calea cea mai scurta spre bucurie, cum este cazul exemplului meu cu cafeaua. Si aceasta, pentru ca am identifcat sentimentul pe care ea se bazeaza, unul placut. Acum sti ca e in ordine sa „ma emotionez” cand simt miros de cafea. Si stiu si de ce imi place la nebunie cafeaua, nu numai gustativ 😛

Read Full Post »

In articolul precedent scriam despre cat de util este sa iti adresezi intrebari banale, simple, precis formulate, insa, frecvent si constant adresate. Pentru multi, a se intreba zilnic „De ca fac asta?”, „Vreau sau trebuie sa o fac?” poate fi de-a dreptul iritant, aparent inutil si plicitisitor. Nu poate, ci este. Cum?

Atunci cand intrebarile intra in ceea ce se poate defini drept „cerc masinal„, ele devin doar un „gust” nestimulativ, curgand prin constiinta, fara sa produca nici un efect. Cum se ajunge aici? De ce sa ma intreb pe mine e plicitistor si chiar neproductiv?

Greseala 1: Nu investesc atentie in intrebari, dar mai ales in raspunsuri. Daca percep intrebarile ca pe un simplu salvator, ca si cum o magie s-ar juca cu hatisurile mintii mele, dezlegandu-le si facandu-ma ca nou, iar eu stand ca Rapunzel si asteptand printul sa ma salveze, e posibil va acestea sa nu ma ajute, caci devin masinale, neconstientizate. Eu ma obisnuiesc cu un stimul si ajung sa il ignor. In acest caz, stimulul = intrebarile despre mine. E nevoie de atentie la fiecare raspuns ce imi vine in minte, e nevoie de analiza permanenta a intrebarilor.

Greseala 2: Intrebarile aduc raspunsuri ce ii invinuiesc mereu pe altii. Daca raspunsurile mele sunt mereu de tipul „Ma simt furios pentru ca el/ea este ipocrit/a” sau „Sunt invidios pentru ca el/a e ingamfata”, nu fac decat sa cad in capcana proiectiei – adica sa incerc sa ma apar, pe ocolite, dand vina pe circumstantele externe. Pare radical, dar eu sunt stapanul gandurilor mele, deci al corpului meu. Nu el/ea e „vinovat/a” ca e invidioasa, rea, nesuferita, razbunatoare. Nici eu nu sunt, evidident o victima cu mainile legate la spate. Eu, dintr-un motiv sau altul, aleg sa ii vad pe ei cu „defecte”, cum poate ei aleg constient sau nu sa aiba aceste „defecte”. Dar acum eu, ma concentrez pe mine si imi schimb perceptia asupra defectelor ce ma lezeaza direct. Poate ea este razbunatoare si invidioasa pentru ca percepe oamenii ca un „pericol”, gata sa o lezeze asa cum si eu sunt acuzatoare pentru ca, in mod similar percep oamenii ca fiind „rai”?

Greseala 3: Nu am rabdare cu raspunsurile si le tai de la radacina pentru ca nu le accept. De multe ori, raspunsurile pot aduce cu sine adevaruri mai greu de suportat, care par egoiste , imorale si pline de… defectele pe care le vad in altii. Daca raspunsurile sunt asa (de obicei ele de demascheaza, dupa o perioada mai lunga de pus intrebari) nu trebuiesc impinse inapoi. Dimpotriva, ele trebuiesc stimulate sa iasa, pentru ca eu sa pot a vad de ce sunt asa „obraznice”. Daca ma intreb „De ce nu suport ca el/ea sa ma ignore” si imi raspund „Pentru ca ii vreau atentia”, este in ordine sa ma intreb „De ce ii vreau atentia, doar pentru mine?” Poate ii vreau atentia doar pentru mine, pentru ca m-am simtit prea privata in anumite momente ale vietii de atentie si dovezi de afectiune si acum tind sa supracompensez.

In mare, aceste sunt principalele obstacole cu care m-am confruntat in adresarea intrebarilor cu scop auto-ajutator. Si eu am trecut prin aceste capcane de perceptie gresita, le-am si observat la ceilalti si de aceea am considerat de cuvinta sa le notez aici.

Read Full Post »

Porinind de la o incursiune personala intre cuvantul ce imi bantuia minte in mod aproape obsesiv si dorinta intensa asociata acestuia, ambele infipte adanc intr-un fond sentimental vechi, am gasit, cel putin la nivel rudimentar, empiric o asociere cuvant – emotie -sentiment.

Cuvantul, desi pentru multi poate pare doar o fonema, implica, la nivel psihologic mult mai multa „joaca” si freamat, decat am crede. Pentru ca, el, Cuvantul, nu „scapa” cand nu trebuie, nu se pierde, cand avem nevoie de el, el se verbalizeaza exact cand si cum trebuie. Asadar, cum spun neurolingvistii :” Nu poate sa nu existe feedback” .

Oricat de absurd ar parea, mintea noastra e precisa pana in panzele albe. Un cuvant care „sta pe limba”, sta acolo pentru ca nu momentul (psihic) sa vina. Lapsusul, considerat d.p.d.v. psihanalitic un act ratat, isi are legea lui. Cu alte cuvinte, nu spun, nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu vreau, cu adevarat, din varii motive. In mod asemanator, cuvantul nepotrivit, care „scapa”, o face pentru ca …ei bine, „nu mai poate” sau „nu mai are de ce sa stea captiv”.

De aceea, abordez si problema autocenzurarii masive. Este perfect normal pentru psihic (om) sa se cenzureze. Nu e deloc sanatos sa se cenzureze in mod repetat, masiv.  Inhibitia comportamantala poate ca „tine”, insa inhibita psihica, mai devreme sau mai tarziu o sa faca un boom, seseizabil, sau nu. Daca vorbim de un boom concretizat in somatizare (mai pe scurt, ne imbolnavim, ne doare cate un organ…10?!), inhibitia este, cu siguranta sesizabila.

Se spune ca in general, indivizii introverti se autocenzureaza mai mult. Asta, doar se spune, este o tendinta. Important e ce se face, cu adevarat. Inainte de a clasifica si emite predictii de genul : „daca esti coleric, mori mai repede de inima”, ar trebui sa ne orientam spre caracteristicile comune: toti avem un sistem psihic, la toti el se poate cenzura la fel de masiv, toti avem o personalitate, toti alegem metode mai mult sau mai putin sanatoase de aparare.

In esenta, eu incerc sa surprind aici o tendinta, usor mecanica de autocenzurare, indiferent de gradul de introversie/extraversie. Cu alte cuvinte, nu ma adesez tie, ca si coleric, sau tie, ca si melancolic, ci voua, ca instante psihice, ce aveti in comun probelme de sanatate – dureri, boli, agitatie sau letargie. O paleta larga – dar ce sa aiba astea in comun? Ar putea avea multe, insa un lucru ar fi autocenzura masiva care duce, inevitabil al agresivitate, ori activa (iti vine sa spargi vaze, eventual in capul celui de langa tine), ori pasiva (te lasi calcat in picioare, dar mocnesti)

Si totusi, porind de la Cuvant… propun o serie de cuvinte aranjate…care ar putea ajuta la stabilirea nivelului de autocenzurare. Intrebarile adresate siesi sunt un instrument pe cat de banal, pe atat de eficient, daca e aplicat in mod frecvent. Atentie! E posibil ca dupa o perioada lunga de intrebat sa deveniti … diferiti, nervosi, plicisiti. Articolul urmator va spune si de ce. Iata cateva intrebari:

Cum ma simt facand asta? (o activitate placuta/neplacuta, un gest etc)
Ce stare fizica si psihica am facand asta?
Imi place ce fac? De ce da? De ce nu? Mai ales, de ce imi neutru?
Ce ma deranjeaza la persoana respectiva?
Vreau sa fac asta? Imi doresc sau trebuie?

Read Full Post »

De cand ma stiu nu prea am fost compatibila si reactiva la complimente. Ma refer acum la orice fel de actiune de a remarca verbal asa-zise (sau doar asa) calitati ale mele. Nici macar complimentele facut in cadre personale – familie, nu ma prea „inmuiau”. Nu, nu ziceti ca am tendinte de suspiciune extreme, pur si simplu prefer sa las faptele (daca vreti, non-verbalul)  sa-si faca treaba.

In mod cert nu resping un compliment, mai ales cand cred si stiu (mai greu cu partea asta) ca mi se potriveste, insa tot nu „prinde” in acel sens in care sa determine o influenta asupra mea.

Oameni au acea nevoie de deferenta, care se traduce in nevoia de a fi in preajma cuiva caruia sa ii faca si complimente. De ce? Multi incearca sa obtina ceva. E o ipoteza crud de pesimista si suspicioasa. O am in vedere, dar nu este prima care imi vine in minte cand primesc un compliment. Nu tind sa fiu pesimista.

In schimb, complimentele verbalizate sunt uneori, in viziunea mea, ori ca manifestare abundenta a admiratiei persoanei respective pentru mine (hmm???), ori pur si simplu ca simplu stil de exprimare. Riscand sa par din nou (stiu, stiu!) extrem de critica si rationala, prefer sa vad intai complimentele in non-verbal(cat imi permit ochii ), sa le vad „tradate”, brute. Sa o numim o superstitie intuitiva critica, daca vreti. Sa nu o numim totusi prea aspru scepticism, nici prea psihanalitic aparare, caci e prea improbabil si vag sa fie cu adevarat, in toate cazurile asa 🙂

Read Full Post »

Older Posts »