Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2012

N-am aflat nicicand,
Pe trup de ce aveam,
Atatea colturi!

Am decis:
Un ultim doctor,
La care merg,
Un prim maestru,
Era de negasit,
Dar se spunea:
Cu mainile-i magice,
Brutul sculpta,
De necontestat,
Forme apropia,
De a lor esenta,
Sublima-n frumusete.

O forma sa-mi dea,
Eu l-am rugat,
Apoi am aflat:
„O data-n viata,
Am coborat ideea
Intr-o forma,
Si-am uitat,
Voua, tuturor,
Macar vreo forma
Goala sa va dau.”

Vazandu-i opera,
Nespus l-am implorat:
„Nu-mi lasa ochii,
Sa arda-n durere,
Caci vazut-au:
Ideea n-o contin,
Forma n-o-mbrac,
Ci peste ei arunca,
Vis, Pygmalion!

Read Full Post »

Virtuti,
Idei inalte,
M-am saturat,
Sa le cersesc,
Imbibata-n lacrimi,
Prea cantarite,
Puse-n balanta,
In zile negre,
Pentru un viitor,
Ce nu exista.

In schimb,
Vreau sa le dau,
Pastrez in mine,
Doar rana ce-au lasat-o
Idealuri de foc.

Azi am decis:
Incep revolta pura,
Aceea-n care,
Ridic iar bratul catre mine,
Cu celalalt
Sa-l impreun,
Sa ma adun.

Necunoscut mi-e tot,
Ce-n mine nu se numeste,
Razboi.

Read Full Post »

Realizezi cine e schingiuitorul tau in momentul in care decizi sa ii contracarezi atacul si observi ca ti-ai prins singur mainile.

Read Full Post »

Exista printre parinti sau, mai grav, printre cei care nu au ajuns inca parinti, un sfat din topor care spune sa iti lasi copilul sa planga „pana ii trece lui”, fara sa-l bagi in seama. Cu alte cuvinte, aparent, oamenii au impuscat aici 2 iepuri dintr-o lovitura: il inveti pe copil sa nu fie rasfatat (asa zic ei) si nici nu te stresezi sa-l linistesti. Ce sa mai! Secretul fericirii!

Pana acum am ignorat aceasta practica, nu imi parea nimic grav in ea, insa recent o idee mi s-a ivit, o idee pe care o consider suficient de importanta cat sa potenteze efectele negative ale acestui obicei. Copiii functioneaza (din fericire) pe principiul „totul sau nimic” si pe o structura actionala directa, pe de-o parte neavand inca structurile cognitive necesare unor deductii complexe. Copilul nu se gandeste de mii de ori inainte sa faca ceva, nu isi pune problema daca sa planga intr-un moment. Sigur, ca in istetimea lor, stiu sa impresioneze si chiar sa foloseasca manipulari ca sa ii convinga pe adulti. Ideea este ca un copil se da intru totul vietii, adultului si situatiei. Acelasi principiu se aplica cu orice dorinta a sa: el plange de mama focului fie ca i-ai luat un bat amarat, fie ca nu il iei in brate.

Parerea mea este ca daca lasi un copil sa planga pana se satura, nu vei face decat sa il obisnuiesti sa creada (in viata de adult) ca asa este normal. Dar nicio problema! Cica e bine sa plangi – te descarci! Insa ca adult, cenzura psihica este mult mai mare, de aceea nu plange in fata celorlalti cum plange un copil, de exemplu. Eu cred ca asa intervine o frustrare cu efecte inconstiente. Deoarece copilul este permeabil, el invata multe din mediu, un lucru fiind aceasta conditionare negativa de a plange pana la epuizare, singur. A calma un copil care plange implica:
– a-i explica motivul pt. care nu e necesar sa planga (chair daca tu crezi ca nu pricepe si incepe sa iti dea si 2 palme)
– mai important, a ramane langa el: a-i arata ca NU esti suparat, chiar daca a fost pedepsit, de exemplu, a-i arata ca esti in dezacord cu o fapta incorecta, nu cu faptul ca el a facut-o.
Vina este inca un concept cheie care isi pune amprenta asupra viitorului adult sub forma autoblamarii, de cel mai multe ori inconstiente. Da, adultul se pedepseste constant, de multe ori actionand ca un parinte interior mult prea normativ (instanta pe care de fapt o si contine). Nu se pune pe coji de nuci, insa ridica standardele personale atat de sus si de multe ori isi „rupe spatele” ca sa ajunga la ele, in unele cazuri stiind (chiar cognitiv) ca se „raneste”. Si ce fac cei din jur? Vin cu replici lipsite de empatie si accentueaza vina: „stiai ca nu e bine, de ce…?” Grozav, nu? Inca o serie de parinti normativi care ii fac galerie celui din mine?

Multi parinti spun ca nu e o tragedie, ca se obisnuieste, ca „nu moare”. De acord, poate nu e o tragedie sa auzi ca zbiara 1 ora, oricum se linisteste. Intrebarea pe care mi-o pun este: cu ce pret? Oare copilul se linisteste asa, pur si simplu sau pune si el in functiune, in modul lui imatur, strategii de reechilibrare, CHIAR daca apoi uita si nu pune la suflet intamplarea.
Chiar nu cred ca e important ca a plans 1 ora ca l-ai pedepsit, insa e mai important ca nu stie de ce a fost lasat asa, iar asta mi se pare strigator la cer.

Personal, consider ca una dintre cele mai mari drame ale adultului este incapacitatea de a duce plansul la capat. A plange e o bariera pt. multi, multi nu plang ani de zile, un lucru negativ, insa atunci cand o fac, e posibil sa lipseasca acel sentiment de „implinire”.
Ca sa isi implineasca menirea, plansul trebuie sa atinga paroxismul, fapt care implica o mare impingere a limitelor cenzurii, chiar daca nu e in public. Pt. fiecare paroxismul inseamna altceva. Un lucru trist nu mi se pare a plange frecvent, ci a plange incomplet, a nu putea duce la capat plansul. E ca o rana care supureaza permanent, eliberandu-te treptat de durere, insa incomplet.

Read Full Post »

Avem tot timpul din lume, dar nu si lumea pe care o dorim la timpul potrivit.

Read Full Post »

Slujba pe viata

Copil fiind,
Am invatat din zori,
Singur, pietre sa adun,
Drept temelie,
Pentru mine.

Asa, eu m-am calit,
Si iata, am crescut,
Tot intre pietre suspinand,
Dupa eterna forta,
Din care doar gustam.

Un legamant lor le-am facut,
M-am angajat indata,
Pe-ntreaga viata,
In slujba lor sa fiu!

Adult fiind,
Am invatat tarziu,
Singur, pietre sa imping,
La nesfarsit, zadarnic,
Si sa le-accept caderea
Peste mine.

De a lor greutate,
Nici nu ma plang,
Mai mult ma-ncurca,
Alunecand pe brate,
O lacrima de oboseala,
De a ei greutate,
In mine, astazi,
Zac.

Read Full Post »

Un tiran,
Un macelar insusi,
E pentru victime,
Atunci cand din scurt,
Le taie vorba.

Un tiran,
O povara insusi,
E pentru victime,
Atunci cand le apasa,
Pe vise, greu.

Un tiran,
Deplin ajuns-a,
Suprem in atributii,
Temut si venerat,
Atunci cand nu s-a mai oprit,
Din chinuri si torturi
Sclavului din sine,
Sa le aplice.

Un tiran,
Batran si obosit ajuns-a,
Pumnalul cand i s-a-mblanzit
Iar mana-i tremurada,
Slabita intru mila,
In drum batatorit spre sine,
A esuat,
Dar vocea ascutita,
In tample a lovit:
„Mai mult, mai mult
Puteai tu, slabule!”

Un tiran,
In asprul sau demers,
Un ratat a ajuns,
Dar poate acum,
Sa-l faca om,
Pe sclavul amarat,
In sine-nchis.

Read Full Post »

Oricine are obiective de atins si se stie ca cele pe care le desemnam drept „mari si importante” implica si eforturi care variaza ca intensitate. Personal nu cred in motto-ul: „nici nu am simtit cand/cum am obtinut/castigat”. Asta nu inseamna ca nu cred ceea ce spune persoana respectiva, insa cred ca este vorba despre perceptia sa asupra dificultatii si un grad diferit de investire motivationala si emotionala. Pana la urma, un efort este un concept neutru, fatetele acestuia fiind la fel de numeroase ca si oamenii.

Conceptia general impusa este ca atunci cand vrei sa atingi un obiectiv trebuie sa urmezi niste pasi (plicisitori, mecanizati uneori). Adica, mai simplu ca buna ziua: iti formulezi scopul (in cazuri fericite, unii se debaraseaza de „efortul” asta), iti pui pe frunte eticheta „daca x poate, pot si eu” (deci te conditionezi exterior si te motivezi la fel) si apoi fie tragi si cu dintii sa atingi ce vrei (deci un chin) sau astepti (un caz devastator, din punctul meu de vedere). De experienta personala, exemplul mai sus mentionat are sanse mari de esec, iar daca nu are si iti atingi obiectivul, te lipsesti de partea esentiala: a invata cum sa atingi un alt obiectiv in mod fluid. Prin „fluid” inteleg un demers caracterizat de:
– o doza redusa de efort
– strategii metacognitive (aha, de aia isi formuleaza unii, chiar verbal si clar scopul)
– formarea unui pattern productiv

Fare intentia de expune intr-o maniera de tip „x+y=z” demersul de atingere al unui obiectiv, m-am gandit sa schimb datele ecuatiei cu mentiunea ca oricand ecuatia poate sa fie schimbata intr-o maniera… fluida. Asadar, o posibila maniera de actiune ar implica:
pastrarea formularii scopului (ceea ce implica un grad de constientizare, CHIAR daca scopul pare indepartat si imposibil)
acceptarea unui plan in atingerea acestuia: acesta este punctul fierbinte in ipoteza, deoarece multi se pierd in planificare si isi rigidizeaza strategiile in asa fel incat obtin esecul sau amanarea
Cred ca a avea un plan util pe termen lung implica o „apropiere de sine”. Prin aceasta sintagma ma refer la flexibilizarea oricarei strategii din cadrul planului… mai concret o mica intelegere intre norma pe care o urmez si modalitatile prin care o aplic. Consider ca psihicul uman are nevoie de planuri (pentru linistirea Egoului), insa exacerbarea lor comuta intreaga energie psihica de investire spre un efort dublui: 1-efortul mentinerii atentiei asupra planului („aoleo-ul”, „da, dar nu pot”, „trebuie”) 2-efortul mentinerii unui nivel de satisfactie personala (ce faci cu placere, faci usor, restul e corvoada). Iata o reteta „buna” spre un conflict intrapsihic.
atentia mentinuta asupra strategiilor motivational-actionale: aceasta confera, in viziunea mea, eliberarea de planificarea in exces. Impacarea dintre norma (e clar ca e nevoie de organizare) si modalitatile ei (poate mi-am propus sa urmez calea asta azi, insa observ ca desi nu urmez planul, pot sa urmez o alta cale care in final duce la atingerea scopului) este cheia autentica a succesului.
eliberarea din perfectionism: acceptarea ca o modalitatate are ca principal scop atingerea obiectivului, CHIAR daca nu se realizeaza „conform planului”, fapt ce implica in mod clar o pierdere (nu mi-am satisfacut nevoia de auto-normare), insa mi se pare mie sau castigul este acelasi? (tot inspre obiectiv ma indrept)

Read Full Post »

In aproape toate cartile si revistele ce abordeaza teme de autodezvoltare sau automotivare observ un indemn recurent: „du-te cu valul!”, „da-ti drumul!”, „lasa totul in spate!” si desigur, formularea mea preferata (ironic vorbind): „asculta-ti intuitia!”. Metafora valului se refera in acest context la un impuls de degajare, de relaxare si urmare a instinctului de jovialitate, acel „go with the flow” atat de popular.
Inainte de toate, mentionez ca sunt de acord cu acest indemn de ascultare de sine. Insa, consider ca de cele mai multe ori „a urma valul din tine” este un concept slab reprezentat si mai ales insuficient explicat cititorului sau ascultatorului.

In nici un caz nu este atat de simplu precum pare sa urmezi valul. Pentru unii este, pentru altii nu este, asta ca sa nu generalizez. Urmand un fagas analitic, consider ca este important sa iti dai drumul stiind:
– de ce nu te-ai dus cu valul pana acum (a exista vreun soi de auto-ingradire?)
– ce reprezinta dorinta (de acum) de eliberare
– ce consecinte are
– cum o pot repeta in mod confortabil

Cuvantul cheie in aceasta atitudine de degajare la care suntem in mod vag indemnati este confortul personal. Explicatia mea este urmatoarea: exista cel putin doua motive pentru schimbarea atitudinal-comportamentala:
– unul este datorita unei proportii semnificative a presiunii grupului social (de obicei in adolescenta, dar nu neaparat) datorita nevoii de integrare
– celalalt contine si motivul precedent insa, spre deosebire de primul, este mai „sarac” in hazardare. Cu alte cuvinte: doresc atat integrarea, acceptarea sociala concomitent cu descoperirea felului propriu de integrare.
Din punctul meu de vedere, motivul 2 este unul mai elaborat, mai matur si mai apropiat de nevoile personale si este caracterizat de:
– timpul subiectiv necesar ajustarii
– semnificatia nivelului de concordanta dintre timpul subiectiv (mai lung, mai scurt) si timpul general acceptat (de grup)
– analiza propriilor motive, resurse si strategii de autodezvaluire in grup (ceea ce implica o viziune critica constructiva)

Sintagma care imi sacaie nevoia de exemplificare este „asculta-ti intuitia!”. Consider ca e imperativa explicarea acestui concept, nu atat in terminologia psihologica (cui ii pasa daca nu e aplicabil?), cat intr-un limbaj exemplificator. Intuitia umana este inca un concept contestat, greu de definit si ar fi inutil sa pierdem timpul in pagini abstracte. Consider ca intuitia rezulta in urma unor procese de insight, procesele de insight rezultand in TIMP, in urma „digestiei” evenimentelor de viata. De accea este importanta acceptarea oricarei experiente.

Revenind la motivul valului si sintetizand argumentele mai sus mentionate, sunt de parere ca:
– a-ti da drumul nu poate sa se fructifice (adica sa aiba rol hranitor, nu doar rezultat al motivului 1) fara luarea in considerare a confortului personal
– a-ti da drumul dobandeste valente subiective (timp personal, motive) indiferent de presiunea si acceptarea grupului
– a-ti da drumul implica un nivel de control personal, deoarece continem si un parinte interior si daca acesta este cinstit informat nu are de ce sa isi „pedepseasca” copilul.

Read Full Post »

Hedonismul este o notiune care a fost supusa transformarilor masive de-a lungul timpului. Din punct de vedere psihologic si filosofic, hedonismul ortodox, cel in forma pura, cautarea exclusiva a placerii ca scop suprem al vietii, a fost aruncat din tabara in tabara, reinterpretat, blamat sau impartasit in mod absolut. Din aceasta rezulta 2 abordari:
– fie acesta este de tip pur (Freud) – omul cauta placerea doar pt. sine si toate actiunile sale sunt conforme cu acest principiu
– fie acesta dobandeste o tenta etica (indraznesc sa echivalez cu „umanista”, doar prin prisma abordarii psihologice a curentului umanist) (Grecia Antica) – scopul placerii este de a bucura Sufletul (prin arta de exemplu).
Acestea fiind tezele expuse, consider ca exista o posibila sinteza, cu mentiunea ca aceasta este parerea personala.

Sinteza se apropie mai mult de hedonismul etic, insa nu il exclude nici pe cel ortodox. Asadar consider ca:

1)- initial, fiinta umana se bucura exclusiv de un hedonim pur (ii dau dreptate lui Freud aici prin fazele dezvoltarii sexuale, mai ales pana la varsta adolescentei si desigur lui Piaget prin stadiile dezvoltarii cognitive). Consider fireasca aceasta abordare a hedonismului pur temporar din cel putin 2 motive
a) adaptativ – daca fiinta umana nu avea structurile cerebrale necesare sustinerii productiei de hormoni ai placerii, omul ar fi murit de foame, nu ar fi putut sa se hraneasca. Da, consider hedonismul pur o forma primara de adaptare
b) motivational – comportamentul de hranire, de cautare de hrana (un exemplu general) este printre primele forme de motivatie. Da, asa cum e ea, rudimentara, nu face decat sa puna bazele viitorului sistem moral (O presupunere ampla, nu?)

2)-In decursul anilor, consider ca omul poate sa dobandeasca hedonismul in varianta etica. De aici rezulta ambitioasa ipoteza hedonism-moralitate. Suna a paradox, asa cum mi-a sunat si mie inainte sa reusesc sa adun ideile mai sus mentionate si mai ales sa le unific. De ce hedonismul pur e premisa unui sistem moral (varianta clasica a lui Kohlberg, de exemplu)?
Primul om pe care il ajuti esti tu, fie si prin placere, vorba cunoscuta e : „Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”. De ce nu se refera asta si la placere? Un om satisfacut de sine este capabil de empatie si rezonanta pozitiva cu altii. Nu consideram de multe ori oamenii deprimati (mai ales daca nu ii cunoastem) drept rai sau artagosi? Este evident ca ei nu empatizeaza si nu pot urca pe treptele moralitatii, daca ei nu sunt satisfacuti. Poate ca hedonismul pur e doar stadiul premoral. Ce, nu e suficient de inalt? Dar ce, poti tu sa ajungi in stadiul moralitatii si ordinii, sarind peste primul? Trisam? E o ipoteza ce merita sa fie luata in calcul.

Read Full Post »

Older Posts »