Exista printre parinti sau, mai grav, printre cei care nu au ajuns inca parinti, un sfat din topor care spune sa iti lasi copilul sa planga „pana ii trece lui”, fara sa-l bagi in seama. Cu alte cuvinte, aparent, oamenii au impuscat aici 2 iepuri dintr-o lovitura: il inveti pe copil sa nu fie rasfatat (asa zic ei) si nici nu te stresezi sa-l linistesti. Ce sa mai! Secretul fericirii!
Pana acum am ignorat aceasta practica, nu imi parea nimic grav in ea, insa recent o idee mi s-a ivit, o idee pe care o consider suficient de importanta cat sa potenteze efectele negative ale acestui obicei. Copiii functioneaza (din fericire) pe principiul „totul sau nimic” si pe o structura actionala directa, pe de-o parte neavand inca structurile cognitive necesare unor deductii complexe. Copilul nu se gandeste de mii de ori inainte sa faca ceva, nu isi pune problema daca sa planga intr-un moment. Sigur, ca in istetimea lor, stiu sa impresioneze si chiar sa foloseasca manipulari ca sa ii convinga pe adulti. Ideea este ca un copil se da intru totul vietii, adultului si situatiei. Acelasi principiu se aplica cu orice dorinta a sa: el plange de mama focului fie ca i-ai luat un bat amarat, fie ca nu il iei in brate.
Parerea mea este ca daca lasi un copil sa planga pana se satura, nu vei face decat sa il obisnuiesti sa creada (in viata de adult) ca asa este normal. Dar nicio problema! Cica e bine sa plangi – te descarci! Insa ca adult, cenzura psihica este mult mai mare, de aceea nu plange in fata celorlalti cum plange un copil, de exemplu. Eu cred ca asa intervine o frustrare cu efecte inconstiente. Deoarece copilul este permeabil, el invata multe din mediu, un lucru fiind aceasta conditionare negativa de a plange pana la epuizare, singur. A calma un copil care plange implica:
– a-i explica motivul pt. care nu e necesar sa planga (chair daca tu crezi ca nu pricepe si incepe sa iti dea si 2 palme)
– mai important, a ramane langa el: a-i arata ca NU esti suparat, chiar daca a fost pedepsit, de exemplu, a-i arata ca esti in dezacord cu o fapta incorecta, nu cu faptul ca el a facut-o.
Vina este inca un concept cheie care isi pune amprenta asupra viitorului adult sub forma autoblamarii, de cel mai multe ori inconstiente. Da, adultul se pedepseste constant, de multe ori actionand ca un parinte interior mult prea normativ (instanta pe care de fapt o si contine). Nu se pune pe coji de nuci, insa ridica standardele personale atat de sus si de multe ori isi „rupe spatele” ca sa ajunga la ele, in unele cazuri stiind (chiar cognitiv) ca se „raneste”. Si ce fac cei din jur? Vin cu replici lipsite de empatie si accentueaza vina: „stiai ca nu e bine, de ce…?” Grozav, nu? Inca o serie de parinti normativi care ii fac galerie celui din mine?
Multi parinti spun ca nu e o tragedie, ca se obisnuieste, ca „nu moare”. De acord, poate nu e o tragedie sa auzi ca zbiara 1 ora, oricum se linisteste. Intrebarea pe care mi-o pun este: cu ce pret? Oare copilul se linisteste asa, pur si simplu sau pune si el in functiune, in modul lui imatur, strategii de reechilibrare, CHIAR daca apoi uita si nu pune la suflet intamplarea.
Chiar nu cred ca e important ca a plans 1 ora ca l-ai pedepsit, insa e mai important ca nu stie de ce a fost lasat asa, iar asta mi se pare strigator la cer.
Personal, consider ca una dintre cele mai mari drame ale adultului este incapacitatea de a duce plansul la capat. A plange e o bariera pt. multi, multi nu plang ani de zile, un lucru negativ, insa atunci cand o fac, e posibil sa lipseasca acel sentiment de „implinire”.
Ca sa isi implineasca menirea, plansul trebuie sa atinga paroxismul, fapt care implica o mare impingere a limitelor cenzurii, chiar daca nu e in public. Pt. fiecare paroxismul inseamna altceva. Un lucru trist nu mi se pare a plange frecvent, ci a plange incomplet, a nu putea duce la capat plansul. E ca o rana care supureaza permanent, eliberandu-te treptat de durere, insa incomplet.
Read Full Post »
Drops of Gratitude 