Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2011

Sesiunea asta e pur si simplu intesata de:
– „Ayo technology” – Millow, Summer Wine” – Ville Valo, niste Linkin Park
– Insanity workout oricand, oricum pana simt fiecare muschi
– cafea…pardon…lapte cu cafea – reprize duble
– ordine, ordine, ordine in dulap si mai peste tot
– auto-grooming: periere par 😛 cand ma satur de… statistica, nu de alta materie
– dezvoltare personala in grup care ma conduce implicit spre revelatii personale mult mai „stresante”(sens local – productive) ca 6 examene, dintre care cateva chiar dragute
– mult patrunjel, macris, spanac in smoothieuri verzi si o groaza de rosii (nu, nu-s vegana)
– si mai mult chef de IESIT AFARA (ce daca-i sesiune?!)
– bruma de dor de bicicleta si un strop de dorinta de jogging

Anunțuri

Read Full Post »

In mentalitatile comune de astazi exista o convingere prost si complet neproductiv implementata: aceea ca suntem dependenti si conditionati direct de ajutorul exterior, adica de ceilalti. Fata de aceasta atitudine exista cel putin 2 alte pozitii la fel neintelese in esenta:

Independent in actiuni si alegeri: privire sociala
– a nu fi dependent de ajutorul celuilalt inseamna sa fi un rebel – il numim „independent” (cand de fapt independenta nu inseamna atitudine rebela). In mod stereotipic oamenii catalogheaza atitudinea de tipul „nu am nevoie de cineva ca sa ma descurc” drept una de tip rebel, ca si cand persoana in cauza ar fi incapatanata, egoista, ignoranta. Atunci cand nu vorbim de faza tranzitorie de noncomformism adolescentin, persoana independenta nu prezinta nici una dintre aceste trasaturi, atat timp cat isi cunoste clar mobilurile din spatele lor si nu o face „la ambitie” sau ‘din razbunare”.

– a nu fi dependent de ajutorul celuilalt inseamna a fi extremist, ba chiar adeptul unor curente de tip feminist, de exemplul. E drept ca a exista o asa-numita revolta feminista caracterizata de ‘putem fara ei”, insa independenta in actiune, ma refer la ce individual productiva NU se bazeaza pe atitudini defensiv-agresiva ca feminismul, precum si nici pe disciminari si etichetari in functie de gen si zestre genetica.

Cauze ale perpetuarii atitudinii neajutorarii
Exista chiar si o teorie psihologica numita teoria neajutorarii dobandite care explica comportamentele umane de tipul „daca nu ma ajuta, eu nu pot singur/a” Se pare ca oamenii, desi se pot descurca fara ajutor extern in cea mai mare parte a activitatilor, ALEG (in)constient sa … nu se descurce si sa se autovictimizeze. Exista o multime de factori atat individuali cat si social in spatele acestei alegeri:

nevoi personale inhibate/cenzurate – nevoia de atentie, de afectiune, de aprobare, nevoi perfect umane, sanatoase, non-egoiste
stereotipii dezvoltate din mediul familial: „o femeie nu poate sa se descurce fara un barbat in a repara ceva”, „un barbat nu e decat „gatul”, iar femeia e capul”, „un copil ca tine – desi ai 20 ani – nu intelege situatii de adulti’ etc.
compararea sociala neproductiva – regasirea si apartenenta la un mediu sub capacitatile individului, adica pe principiul: „caut oameni neajutorati, impartasim aceasta atitudine si nu ma simt cu nimic mai productiv ca ei”

Un fel de concluzie
Psihologia umanista, prin definitie potenteaza aspectele personale independente umane. Omul este cel care alege sa aleaga daca e sau nu neajutorat. Daca asteapta mereu ajutor din afara, nu numai ca se va afla intr-o stare de pasivitare tensionala, ci si isi va schimba perceptia asupra lumii ajungand la mentalitati invechite de tipul: „lumea e rea’, „oamenii sunt perfizi”. Le mai recunoasteti printre voi?

Read Full Post »

S-a studiat si aratat ca oamenii actioneaza in toate domeniile vietii lor, de la cel personal, la cel social conform unor seturi subiective, individuale, un fel de scurtaturi, numite generic patternuri. Asta nu inseamna ca suntem niste fiinte mecanice, plicitisitoare si prea lenese sa gandim non-stop. Patternurile nu se construiesc cu una cu doua si in nici un caz intamplator. Cu toate ca au caracteristici generale, adica se regasesc cam aceleasi tendinte la mai toti dintre noi, sarea si piperul sunt date tot de amprenta personalitatii. Si de aici marea greseala a multora de a eticheta o persoana pt. ca se „inscrie perfect” in patternul actional X.

Cand patternul meu nu ma conduce spre reusita e important sa verific, sa accept ca… a „expirat”. Ne e nevoie de o atitudine agresiv-cognitiva fata de mine de tipul: „daca stiam, daca imi dadeam seama, am pierdut timp si nu am reusit nimic”. O provocare pentru cei care vor sa afle cauza patternului este de a afla de unde vine el.
Sub incidenta caror factori s-a format?
Ce am introiectat din intamplarile semnificative din viata mea?
Ma simt presat/a de cineva anume sa continui sa urmez acest pattern?
In mare, acestea sunt intrebari pe care mi le-am adresat ca sa aflu de ce continui sa bat acelasi drum, aceiasi carare, desi stiu ca ma conduce tot la ocolis. A fi hotarat (capabili suntem oricum) sa lasi in urma o cale actionala implica intai de toate acceptarea schimbarii. Se stie ca schimbarea in sine aduce si o doza de imprevizibil, perceput ca un potential pericol, datorita fricii de necunoscut.

Declaratie catre mine si patternul meu expirat
Draga pattern, imi e comfortabil cu tine, stiu ca mereu esti la fel dar nu imi place cu tine. Nu vreau sa ma simt vinovat/a pt. ca e nevoie sa caut o alta carare. In fond, rolul vostru, al patternurilor este de a ma ajuta la un moment dat, nu de a va lipii de mine. Caci altfel cum o sa situ eu sa ma descurc productiv pt. mine? Mi-e greu sa o spun, te las in urma, dar nu te parasesc, esti in trecutul meu ca punct de reper. O sa ma uit la tine cu mandrie si o sa spun: „El m-a ajutat sa realizez asta”. Si asta-i premiul tau, premiul cel mare. Azi imi dau intalnire cu alte carari de actiune. Nu iti fie teama, nu o sa le tin langa mine obsesiv, o sa le dau drumul cand isi vor fi implinti menirea. Sunteti toate pe pozitii egale.
Te pup si ne mai auzim.

Read Full Post »

Spune-mi, oare de cate ori nu ti-ai spus tie insusi in anumite momente: „Eu nu sunt asa!”, „Nu sunt eu asta”. Daca nu ai facut-o pana acum, probabil mai dureaza si eu iti urez doar sa se intample aceasta mica discrepanta in structurile tale. Pentru ca aceasta e o prima forma de acceptare, iar daca nu indraznesc sa o numesc inca asa, este macar o constientizare a miscariilor interioare determinate de…da, o problema.
Avem o problema. Atunci ne trezim ca nu suntem noi asa. E bine daca ne trezim, macar pana la acest punct – de a vedea ca ceva se intampla.

De ce m-am trezit ca nu-s eu asta?
Care e triggerul ala perfid care mi-a deranjat starea de latenta comoda (dar neproductiva evolutiei mele)? Daca nu imi convine atunci hai sa vedem cum fac sa mai afund un pic. Cam asta e un scenariu de non-actiune frecvent in situatiile de tipul: „am o problema, nu sunt asa”. Exista multe situatii care declanseaza asta, insa nu e scopul articolului acum. Mai degraba incerc sa expun pe de-o parte importanta acceptarii dezechilibrului si pe de-alta importanta sapei (metaforice) cu care vad de ce triggerul ala ma face sa nu fiu asta.
Exemplu:
Ma stiu (sens general pur exemplificator) o persoana oarecum echilibrata, nu ma impresioneaza prea mult scene romantice, vederea sangelui, lacrimi etc. Imi e bine asa. Dintr-o data, desi nu accept, ma trezesc ca (la naiba!) imi scapa o lacrima nu la vederea sangelui neaparat, nu la lacrimile altora ci poate la lucruri „nepotrivite” pentru o lacrima: poate cand ii vad pe altii bucurosi, poate la o comedie nevinovata. Ops, I have been broken, haven’t I? Pentru ca in mod cert eu nu sunt asa!!!

Dar cum eram inainte de … „nu-s eu asta!”
Orb si comod. Ok, mai mascat putin, imi era bine asa, puteam sa ma ascund arat cu usurinta in medii sociale, acum ce Dumnezeu, parca-s o baba plangacioasa?
Viziune de sus
Inainte poate ca imi era ceea ce numesc generic „bine”. Mai bine zis eram intr-un fel de cocon protector care nu imi permitea sa vad dincolo. Imi era mie comod acolo, dar la fir-ar, daca era asa de bine, de ce acum nu mai sunt…eu? Pentru ca probabil ma aflu in ceea ce revistelor de lady-wellness le place sa numeasca stare de confuzie existentiala. Dar hai sa nu mergem asa departe cu denumiri exagerat de metafizice. Ma aflu intr-un moment existential in care descopar ca anumite nevoi nu imi sunt implinite, ca mi-a auto-cenzurat anumite manifestari (da, afective) si ma identific cu situatii pe care …hm… le detestam, vazundu-le exagerate.

Redevenire sau… schimbare in devenire?
La capitolul: „trebuie sa fac ceva sa devin iar ok” includem dorinta stringenta de „vreau sa imi fie bine, ca inainte” Dar am vorbit de relativitatea binelui de tip pasiv, asa ca poate ar fi bine (alt tip de Bine) sa nu mai redevin iar pasiv/a in starea mea. Sa ma schimb pe parcurs, sa accept oportunitatile vieti, sa dau voie problemelor sa vina pentru ca eu sa evoluez ca om. In loc sa redevin la fel si sa urmez acelasi cerc vicios, as putea sa fiu atent/a la mine, la ce am nevoie in diverse momente. Asta include acceptare de sine, acceptarea esecului dar privirea lui nu ca pe un pas inapoi, nici macar stagnare, ci ca pe o alta caramida, mai ascutita pusa pe temelia casei mele.

Read Full Post »

Un alt aspect descoperit recent si  integrat rational si mai de curand este principiul „ceri mult, iti e cerut mult”. Poate ca principiul se aplica in multe domenii, inclusiv cel economic, dar eu am sa ma refer strict personal. Si nu ma voi referi la alte persoane din exterior care ne/imi cer ceva anume. Mai provocativ e sa ma refer la mine insumi (cu sensul de tine insuti). Cum adica daca imi cer? E normal sa imi cer, sa imi impun lucruri, doar asa ating ce vreau. Teoria e perfecta, in practica intervin multe alte variabile (p.s.: urasc ca am examenul la statistica:P)

Voi lua clasicul exemplu a ceea se denumeste comun perfectionsim si voi broda acest principiu pe el. O regula de baza invatat de mine la primul meu grup de dezvoltare personala este ca in relatiile interumane cerem si dam, e un schimb, o tranzactie permanenta. Asta nu face viziunea asupra lumii sa para una mecanisist materialsta, mai degraba o apropie de corectitudine, echilibru, daca vreti de ceasul universal (pentru cei mai esoteristi)

Portret al problemei
Asadar, un perfectionist este acela care mereu vrea mai mult, care isi impune standarde din ce in ce mai inalte, majoritatea il catalogheaza drept „nemultumitu’, ingamfatu’ ala”. Asta e doar aparenta, ce vezi tu ca om, din afara. In realitate cel mai daunator lucru pentru un perfectionist este ca nu se opreste din a-si cere. Si mai sus am mentionat ca e esential ca atunci cand ceri sa si dai. Insa, perfectionistul nu isi da, cu toate ca el crede asta. De aceea e catalogat drept mereu nemultumit.

Incursiune in problema
Perfectionistul nu e nici pe departe preocupat doar de aspectul sau, nu e doar un tip/o tipa superficiala, egoist/a. Am mai scris, asta e aparenta. Ceea ce il determina sa isi ceara non stop nu e nici pe departe simpla dorinta de a arata in vreun fel. E mai degraba un standart auto-impus, fixat atat de sus incat nu ii permite sa isi si dea ceva in schimb. De unde vine: din ceea ce vede (modele mass-media, familie, influente sociale), din invinuire, din ambitie non-productiva. Perfectionistul intra mereu in acelasi cerc vicios: cere, cere, cere, nu isi da nimic si normal va cere iar pt. ca nu primeste.

Solutii/aspecte de reflectat
E important pentru perfectionist sa recunoasca fata de sine cererea ampla si daunatoare. E posibil sa cada in capacana „Cum sa nu imi ofer nimic, uite, imi ofer sansa sa fiu si mai…”. E doar o iluzie, pentru ca insusi constructia frazei pune accent pe asteptare, nu pe actiune. Perfectionsitul asteapta mereu sa primeasca.
Ce sa isi dea?
Cel ce isi cere mereu ar trebui sa isi dea exact ceea ce are nevoie, asta depinzand de la om la om. Dar un prim pas este atentie fata de nevoile reale. Poate timp pentru sine, poate nevoi afective, nevoi de ascultare, de impartasire se ascund in spatele „vreau mai mult”

Read Full Post »

Truismul „Emotia precede cognitia” lansat de curentul psihologic cognitivist  mi-a atras in mod pozitiv atentia. Si totodata acum am inteles, dupa ceva timp de lucrat cu mine prin tehnici meditative si asane (posturi din yoga) ca sintagmele din titlu isi au exact aceiasi ordine si in viata. Mediatia si orice forma de introspectie sunt doar integrarea lor.
La inceputurile mele „meditative”, adica atunci cand m-am apucat sa practic aceste tehinici am primit recomandarea sa lucrez initial (ca incepatoare) pe doua chakre in principal: Muladhara si Anahata. Cunoscatorii stiu ca acestea doua guverneaza legatura cu terestrul, siguranta (sau frica) instinctul, energia fizica , respectiv afectivitatea, sentimentele de afectiune. Insa, inainte de a te apuca de vreun trend de yoga, e important sa precizez ca lucrurile (concrete, adica obtinerea unor rezultate, nu intrarea in noua moda de yoga-pilates) merg din aproape in aproape, mai bine spus „curg” in ordinea cea mai fireasca posibila, daca vreti in legea naturii.

Intai e important nu autocontrolul, nici un practicant de yoga in stadiul intermediar nu muta obiecte cu mintea, nu se inchide intr-un cocon, nu citeste ganduri doar pentru ca isi incruciseaza degetele de la maini. Cum mentionam mai sus citand cognitivistii, instinctul precede cognitia. Intre acestea se intrevede afectivitatea si cuprinzandu-le pe toate autocontoulul.

Instinctul se refera la legatura oricare fiinte vii cu siguranta (fizica) a pamantului. Mai precis, nevoia de a fi in siguranta. Instinctul vizeaza emotia, este echivalent cu spontaneitatea, in instinct „nu gandesti”, actionezi, pentru ca daca lucrurile ar sta invers ai fi murit in timp ce identificai cognitiv, categorial vreun pradator. In meditatie, instinctul este radacina, primul pas spre asa-cliseicul autocontrol. Ca sa poti sa gandesti, sa comanzi neurolingvistic (Teodor Vasile numeste meditatie NLP spiritual), trebuie intai sa iti stabilizezi instinctele (nu sa le inhibi)

Afectivitatea – atasament in lumea animala, afectivitatea este ceva mai mult ca instinct/emotie. Este emotie+precognitie, din punctul meu de vedere. Dupa ce ai pus „caramizile” (ai implinit o trebuinta primara de securitate din piramida maslowiana) poti sa construiesti mai departe pt ca ai baza, radacina. Afectivtatea nu inseamna vulnerabilitate, cum nici instictul nu inseamna superficialitate.

Cognitia este trasatura definitorie umana, mandria speciei. Din pacate si cea in care de multe ori se investeste prost. Auzim de multe ori „e destept/desteapta dar nu ma inteleg cu el/ea” Cognitia vine si ea in completarea instinctului si afectivitatii, insa datorita fortei sale expansionale imense, tinde uneori (si ca mecanism de protectie inconstient) sa le inabuse pe celelalte.
De aceea, in yoga se incepe inainte de controlul mental al functiilor psihice si chiar fizice cu stapanirea (nu dominatia) si ghidajul (cu accent pe atentie interna) instinctului si afectivitatii

Read Full Post »

Sunt momente in viata oricarei persoane cand in mod cert se simt „low”. Sau mai bine spus, chiar e acolo. Tendinta generala umana este de a evita orice neplacere, situatie dificila si consecintele acestora. E o tendinta de conservare psihica asemantoare cu tendinta de evitarea durerii fizice sau a suprasolicitarii. In lumea animala se practica ca idee de baza, altfel speciile ar fi disparut, neevitand pericole. Tot in lumea animala, aceasta tendinta generala de ferire de pericole nu a fost inhibata complet. Mai bine spus, animalele se feresc de pericol, dar totdata fiind in pericol, dezvolta mecanisme de auto-conservare, de salvare mai rapid, fiind sub presiune.

Analogia pe care o evidentiez cu comportamentul uman se refera la acest principiu. Pana la o anumita varsta, pana la trecerea la maturitate emotionala, la autonomia morala, omul traieste cu acest ‘instinct’ de sustragere in fata greutatilor, care pana la urma este firesc de util. Insa cand ce ma fac, cand ma trezesc cazut. Atunci pot sa aleg sa privesc din 2 perspective:
– ori sunt vinovat/a ca nu m-am ferit suficient (fie vorba intre noi, cat cost energetic produce aceasta fuga obositoare si constanta?)
-ori imi accept caderea si incep sa caut solutii cu privire la ridicare

Sa presupunem ca am acceptat caderea. Important este si cum si de ce am facut-o.
– Am vazut in cadere un esec, o greseala ca rezultat al circumstantelor externe nefavorabile : un loc al controlului extern – dand vina pe orice e in exterior pt. esecul personal?
– Am vazut in cadere o lectie, ceva nou din care sa invat, o provocare care implica comutarea constiintei mele „plicitisite” din cuibul cald pe pamantul rece?

Acum stiu ca sunt la a X-a cadere, iar am esuat. E mai clar acum ca nu mai sunt de vina circumstantele externe. Acum pot sa ma intreb:
– Oare sunt insuficient de bun/a? sau
– Oare iar m-am intors la tendinta de evitare a caderii si implicit a schimbarii? (Ce nu am vazut in cadere, oare scopul ei era doar ca eu sa restabilesc echilibrul si sa urc cat mai repde sau era altul?)

Altul? Care altul? Homeostazia mea psihica e principalul. Sau oare sa fie necesitatea diversificarii experientei (prin inculderea si experientelor amare) tocmai ca eu sa devin mai inteligenta, mai rapid reactiv la probleme, mai deschis si empatic?

In incheiere, o constatare personala: am cazut de mai multe ori, doar ca sa ma ridic mai inteleapta si mai puternica. Lectia invatata: sa ma las sa invat de sub pamant, din Umbra mea. In final, caderea a fost doar un impuls… intelept si puternic.

Read Full Post »

Older Posts »