Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2013

In categoria „meme de viata”, unde mema e un virus informational transmis inter si intra generational si unde „virus” nu face referire la obscure teorii psihoenergetice ale conspiratiei, intra si  sfaturile cu privire la alegerea partenerului.  Noua supa este supa culturii umane. (…) Memele ar trebui să fie privite ca nişte structuri vii, în sens tehnic şi nu numai metaforic (Dawkins, 1989, p. 185). Daca inainte ma simteam enervata, chiar atacata de teoreme (adica unii furnizori de solutii iti expun echivalentul unei ecuatii in baza experientei lor de viata), acum ma simt ma simt curajoasa… sa ma indoiesc manifest.

In mod cert, daca ar fi sa imi fie luata in considerare parerea, la nivel aplicativ, as pleda pentru introducerea cursurilor de logica in fiecare facultate, indiferent de profil pt. ca p si non-p salveaza timp, resurse, casnicii si mielina. Astfel, poate am observa o rata invers proportionala intre frecventa „ecuatiilor empirice de viata” si… bunul simt. Da, am scris bine „bun simt”, in sensul in care acesta vizeaza capacitatea umana de a urma intuitia in raport cu nevoile sale si a altora, alaturi de integrarea acesteia in raport cu realitatea. Ce inseamna asta? Bunul simt nu vizeaza nici dezirabilitatea (stiu, am ceva cu asta!), nici obligativitatea salutara. Bunul simt presupune ca eu sa imi stiu granitele si nevoile si sa nu abuzez de iluzii gnoseologice (biasul autoservirii).

Asadar, una dintre celebrele vorbe de duh regasite in societatea contemportana este „sa te iubeasca pentru ceea ce esti, asa cum esti”. Fie ca vorbim de parinti, fie ca vorbim de parteneri de cuplu, asta e cireasa de pe tort (caz in care tortul poate sa fie acum si o briosa). Realitatea (verificabila) este ca e imposibil ca cineva (chiar si mama!) sa te iubeasca neconditionat. Carl Rogers postuleaza ca dragostea parinteasca are la baza aprecieri neconditionate pozitive, dand exemplul unui parinte care isi iubeste copilul chiar si daca nu ia note bune, ori e agresiv. Acest aspect nu poate fi contrazis deoarece este veridic, insa nu suficient explicativ. Daca parintele isi iubeste copilul neconditionat, este nu pt. ca pur si simplu il iubeste (ar fi o explicatie redundanta maximal care da junghiuri prefrontrale logicienilor), ci pentru ca (daca… atunci) este progenitura sa. Parintii isi iubesc „neconditionat” copiii pentru ca (conditie?) poarta amprenta genetica (kin selection).  In caz contrar, parintii ar putea sa iubeasca neconditionat orice alt copil, insa la nivelul speciei ar fi complet dezavantajos. Morala crestina a iubirii neconditionate promoveaza paradoxul altruismului.

In privinta partenerului de cuplu, regula ramane in picioare. Observ parteneri (cu precadere partenere) imbiate olfactiv de oxitiocina unei relatii semnificative (caci, in universul tinerelor indragostite zane, o luna e cat un an) care atesta din rarunchii (mesolimbici): „Ma iubeste neconditionat, pt. ceea ce sunt!”.  Incontestabil, insa sfidarea logicii imi da junghiuri… in coltul gurii si remarci sarcastice. Conform deductiilor conditionale (nu eu am inventat logica, ai naibii greci cu moda lor!),  un om iubeste (nutreste atractie) fata de alt om (Ah, good, old reciprocity). Adica, te iubeste pt. ca existi ca alegere a sa. Alegerea sa este CONDITIONATA de tine, ori, mai precis de calitatile tale, intre care tu incluzi: blandete, feminitate, intelegere, onestitate, dragalasenie etc., iar el completeaza abstractiunile si cu indicele WHR, raportul de atractivitate faciala (face beauty rank) si alti indicatori plictisitori pe care ii alege ochiometric (cica ei sunt, cum s-ar spune, „mai pe vizual”) in baza experientei… ontogenetice. Sigur, la prima vedere primeaza calitatile intrinseci pe care „oamenii cu intuitie si sensibilitate” (ca el, ca sunt rari) imediat le zaresc (la tine, pt. ca va potriviti spiritual).

Demitizarea iubirii este primul pas spre o alegere limpezita. Selectia e cruda, adica rafinata. Poti sa traiesti in minciuna (in cartile de psihopupu pozitiva se numeste „speranta”) utopiei, poti sa respingi rationamentele logice, poti sa nu iti bati capul cu „superficialitatea selectiei sexuale”. Vei putea insa ignora semnele declinului ori a crizei cuplului? El te-a dus de nas doar pentru ca „toti sunt la fel”? Ea te-a prins in plasa, doar pentru ca „femeile nu stiu ce vor”? Iar daca ar fi sa alegi, in mod cert nu ai mai face asa greseli. Acum (in baza experientei de viata) chiar ai alege un partener care sa te iubeasca neconditionat!

Read Full Post »

Oamenii obisnuiesc sa sa promoveze benevolenta, toleranta, increderea in sine pe care le reunesc sub atitudinea optimista. Incadrati in normalitate si fiind in ascensiune spre good-life-ul pe care umanistii aproape ca l-au plasat in strafundurile genomului nostru si pe buna seama au facut-o, (greu de sesizat paraverbalul in scris, de aceea precizez ca acum nu strecor ironie) oamenii ajung la falsa atitudine pe care eu o numesc „all-yes”.  Acest tip de atitdine este promovata la greu in mass-media si la o prima vedere pare de-a dreptul utila. Ce poate sa fie rau in a te arata binedispus, in a accepta  „tot ce iti da viata”? Nu e asta o ocazie de a invata, de a cunoaste, nu e asta ceea ce promoveaza toti filosofii, nu e asta aprehensiunea omului dornic de crestere? Aparent e. Pentru exemplificare e necesar sa precizez diferenta intre negativism, optimism si submisivitate.

La randul lor, precizarile conceptual-lingvistice sunt necesare din doua motive:

1. Motivul ecologic-personal (emic)- Ma debarasez (in calitate de emitator/scriitor) de etichetele deja atribuite de receptori (oamenii atribuie pt. ca e economic cognitiv, sigur afectiv).

2. Motivul informativ-coeziv (etic) – Pentru a putea pleda si actiona credibil, e necesar ca fiecare element constitutiv al discurusului (termeni, concepte, teorii, exemple) sa fie specificat in sensul folosit de emitator (subiectiv-variabil) si preferabil si in sensul-radacina (obiectiv-stabil). De exemplu: fericirea isi pierde specificitatea in limbj cotidian, avand granite difuze, receptorul putand sa confunde fericirea la care se refera emitatorul cu ceea ce expecteaza. Daca expecteaza o fericire hedonica, va intelege ca emitatorul se refera la aceasta, ori o blameaza.

Negativismul este o dimensiune a nevrotismului, unde nevrotismul reprezinta o sumatie a excitatiei afective disproportionata cu intensitatea situatiei obiective. Negativismul se refera la un baraj, la o estimare cognitiva rudimentara, la lipsa motivatiei de a spune „ia sa vedem daca”. Aceasta economie energetica se datoreaza proceselor excitatorii ample care „ocupa” mintea si dispozitia. Prin urmare, un negativist NU e critic (nu se indoieste probabilist, doar se indoieste). Un negativist are cognitii adezive unor tipuri anume de trairi emotionale. Vede doar ceea ce ii raspunde pattern-ului cognitiv. Un negativist nu doar spune „nu”, el spune „nu” inainte sa evalueze secundar, este un „nu” baraj.

Optimismul reprezinta, din punctul meu de vedere, o dimensiune controversata si din pacate supusa celor mai variate erori descriptive. Un optimist autentic este cel care dispune de realismul indoielii. Asta nu inseamna ca e negativist, pesimist si nu vede jumatatea plina a paharului. Un optimist vede un pahar jumatate plin, jumatate gol in raport cu nevoia de a bea din el. Un optimist nu se uita la paharul plin pe jumatate pt. ca stie ca nimic nu ramane vesnic in raport cu nevoia sa. Un optimist va vedea paharul plin in masura in care ii serveste nevoilor. Apoi se va ridica (adica va intreprinde actiuni ghidat de un loc al controlului intern pe baza eficientei proprii) si va cauta sa il umple. Un optimist isi va justa efortul in detrimentul reveriei, a fanteziei paharului vesnic plin. Un optimist va admite ca paharul e gol dar ca el (adica persoana, instanta sa) il va umple. Acesta e un optimist. Aceste e realismul: ajustarea la exterior prin constiinta propriei eficiente.

Submisivitatea este o alta caracteristica ce coreleaza cu constiinta autoeficientei scazute, dar care, in mod paradoxal (ori, mai bine spus, in mod aparent) se infatiseaza drept incredere in sine. Imi pare intrigant cand observ cum deferenta (nevoia de a lauda pe cineva) si acceptarea pe principii „daca se poarta bine, e bun” sunt puse sub umbrela increderii in sine. Un submisiv va spune „da” de cele mai multe ori, va accepta (din teama ca nu e suficient de/ la fel de bun ca…) sugestii si indicatii mai des. Si daca acele indicatii vin in sprijinul lui, un submisiv va tinde sa atribuie succesul situatiei, nu siesi. Cu alte cuvinte, un submisiv e mai usor manipulabil, mai permeabil la modele, mai axat pe explicatii din afara lui in cazul succesului.

Asadar, in urma departajarilor terminologice, e lesne de observat ca ceea ce oamenii includ in categoria „pozitivism, optimism, benevolenta” se traduce deseori printr-o judecata de suprafata. Oamenii vor avea tendinta de a spune da mult mai des (eroarea fals-pozitiva) pentru ca atat ontogenetic a fost adaptativ, cat si social ramane la fel. Insa, da-ul frecvent impiedica scanarea de profunzime (scanning vs. screening). Te poti alege cu multe, dar iti va lua timp sa vezi daca e ceea ce iti doresti. Si in mirajul reflexiei s-ar putea sa pierzi obiectul stralucirii.

Read Full Post »

Valorile pe care oamenii le contin si pe care implicit si explicit (da, da, atunci cand se simt securizati ca niste fiinta proactiv-benevolente ce sunt) includ intreaga linie motrica a personalitatii. Altruism, generozitate, sociabilitate, candoare sunt doar cateva din topul listei. Aici includem desigur segregarea pe gen, dar nu o recunoastem, caci noi suntem egali cu vorba . Ei bine, barbatii si femeile nu sunt egali, nici cerebral, nici morfologic (te-ai grabit cu proiectia!). Dar sunt uniti de trebuinte de crestere (spirituale, estetice, transcendente).
Uneori, unii (nu toti, aia inferiori!) sunt egoisti (adica asculta de entitatea aia pe care o gasesti descrisa in citatele de pe Facebook drept „cel ce trebuie sa arda”, Ego-ul) si le pasa doar sa isi implineasca nevoi primare (sa manance, sa doarma, sa respire, sa procreeze). Aici sunt incluse unele femei si unii barbati (de obicei mai mult ei ca sunt mai…vanatori din fire).
Femeile sunt mai afective si mai altruiste. Din acest motiv (adica trebuinta superioara ca sa ne intelegem), ele considera ca trebuie sa ii aduca pe toti (si femei egoiste si barbati la fel de egoisti) pe calea cea dreapta. Stiu, suna complet corect, etic.

Problema e ca altruismul global si in general comunalitatea (tendinta de a cauta suport social si a de a manifesta nevoia de incluziune si apartenenta la un grup) nu sunt evolutiv productive si din punctul meu de vedere nici morale. Da, altruismul global nu e moral. Freud considera altruismul un mecanism de aparare. (ceea ce omul pune in functiune ca sa isi atinga scopul, ala egoist). Psihologia sociala explica altruismul prin „buffering hypothesis”, adica drept o supapa intre persoana fragilizata (neputincioasa, nesigura) si mediul perceput ca fiind nesigur. E mai bine ca atunci cand simti ca nu poti (autoeficienta scazuta) sa te refugiezi in grup unde vei fi sprijinit (de fapt unde vei avea aceasta iluzie ca si ceilalti de acolo care cauta acest lucru). Fiinta sociala, omul numeste asta drept „altruism”, un sentiment nobil. Postulatele dogmatice sustin acceptare neconditionata, non-judicativitate (pe care o confunda cu gandirea critica) si brate deschise spre oricine.
Dar, in mod paradoxal, realitatea arata ca altruismul nu e destinat aplicarii globale, ci selective. Asta explica de ce nu iti imparti toate bunurile cu necunoscuti, ci doar cu cei inruditi genetic (familie) sau destinati inrudirii genetice (flori pt. iubita ta, nu pt. toate femeile, caci ea e unica si speciala). Observ cu scarba (da, asta e cuvantul) cum in spatele altruismului global se ascunde dezirabilitatea care greste proportional cu acesta. Nu vreau sa spun ca e adaptabil sa nu dispui de dezirabilitate (adaptabil intai pt. tine, apoi pt. relationare, da, sunt egoista), insa aceasta este prima samanta a minciunii. Fara a intesa sugestii paranoice in acest discurs, fara a lansa ipoteze neverificabile longitudinal (cross-sectional se pare ca au fost), vreau sa spun ca nu cred ca e posibil sa ii placi pe toti.

• Operez cu o distinctie clara intre „a placea” si „a prefera„. E util sa iti placa multe, e util pentu ca e posibil ca dintre toate elementele, oamenii, obiectele etc. ce iti plac (le oferi un grad mediu de incluziune in viata ta) sa gasesti ceva ce iti foloseste in supravietuire, dezvoltare, prosper (economic, social, afectiv). De aceea barbatilor (si femeilor care recunosc) le plac mai multe femei, respectiv barbati, in cazul femeilor.

• A doua distinctie se refera la preferinta. Nu, nu e niciun pericol ca lui iubi ii plac blondele sau brunetele cu un WHR de 0.7. Nu, nu e o problema ca vizual periferic le observa la semafor. (S-ar centra perceptiv pe ele, dar aleasa e soarele). A placea nu e o problema, placerea e o incitare, nu o intentie. Exista o diferenta conceptuala aplicabila si intre acesti 2 termeni. O incitare reprezinta un nivel de senzitivitate difuz (ma incita lumina, imi declanseaza o reactie), pe cand o intentie exprima o alegere constienta sau subconstienta, orientata, ghidata de un mobil energetic-dinamogen, de un motiv. (ma incita toate florile pt. ca ontogenetic e adaptabl sa observ obiecte, sa memorez cat mai multe in cazul in care imi sunt utile, dar ma orientez spre florile rosii, pt. ca le prefer, nu le plac pur si simplu).

Din perspectiva cognitiv-evolutionista, oamenii sunt structurati modular sa placa categorii generale (femei, barbati sa spunem brunete, bruneti, Animus specific, Anima) dar sa prefere (sa aiba intentii) spre categorii particulare (o femeie, un barbat anume). Expunerea periodica la categoriile generale (uitatul dupa Animusul tau, respectiv Anima ta) ajuta in selectia sau restructurarea celor specifice. Sintetizand, e util sa plac oamenii, dar adaptabil maximal sa ii prefer pe unii. Inainte sa ma avant in altruismul orb, as considera si aspectele mai sus mentionate: teama de respingere (o sa fiu bun cu toti, o sa fiu poate submisiv ca sa ma asigur ca ma accepta), nesiguranta eficacitatii proprii, reciprocitatea nevrotica (vreau sa fiu salvator pt. ca vreau sa ma salvati mereu).

In fond, placerea vs. preferinta = utilitate vs. esentialitate. Pentru a putea obtine nivelul maximal de adaptare (preferinta) e necesar sa treci prin nivelul explorativ (placere), sa iti permiti (tie si lui iubi) sa arunci un semn de intrebare (el sa arunce o privire ca femeile nu se uita dupa altii!) la toate incitarile. Alegerea se face in baza alternativelor echiprobabile. E in libertatea omului, e un principiu inscris genetic. Cauta, testeaza, selecteaza. Si parca oamenii sunt ghidati de trebuinte superioare, alea care vizau esentialitatea…

Read Full Post »