Pornind de la Cioran, mi-am dat seama ca sunt mai multe tipuri de plans. Romanticul plange cu finalitate optimista, arde, se consuma, piere, dar se linisteste. El are un final. Omul existentialist plange in Neant sau nu plange, plansul sau nu dobandeste nuanta haptica a finalului. Plansul asta nu moare, nu ajungi sa-l manifesti, aproape ca-ti doresti un soi de frica. In plansul asta n-ai frica obiectuala, nici macar trairea aprehensiva. Un plans in care afectul s-a erodat, un plans depersonalizat in care ai vrea macar o farama din scarba existentei. Mizeria existentei e difuza, iar porii tai sunt astupati de atata unsoare protectiva. Sa-ti si doresti mizeria si tot nu poti… nu poti sa-ti scobesti in inima si sa tragi tenia dorintei. Sa-ti doresti dorinta non-directionata si nu mai ai cum. Nici nu se pune problema de confuzie, caci aceasta din urma ti-ar fi imprimat demersul volitiv, unul minim. Pateticul nu-si are nici el locul.
Voi mi-aţi rămas, focuri ale inimii şi aparenţe parfumate de deşertăciune, în lumea-n care flacăra m-a învăţat că: totul e zadarnic, afară de zădărnicie! – E. Cioran
Da, sunt de aceiasi parere…si mai cred ca plansul ne elibereaza de rau.
Raul nu exista fara atribuirea personala. Plansul are functie de descarcare, insa nu functionam pur masinal, asa ca de prea multe ori aceasta descarcare nu face decat sa ne arunce in mistuirea eterna a sperantei. „O sa-mi treaca daca plang.” e o iluzie folosita abuziv in mod conditional. A nu se intelege ca vreau sa desfiintez importanta plansului.
Am inteles foarte bine si iti multumesc foarte mult!…raspunsul tau ma face mai puternica! O seara frumoasa! 🙂
Ma bucur ca nu am „aparut” transanta si combatanta fara vreun sens clarificator. Si dvs. la fel!