Pianul

Ascult Debussy.

Si sa spun oare mai mult decat atat?
Cum spunea cineva odata ca despre lucrurile marete, precum Dumnezeu sau marea, sau Blaga nu se poate vorbi, asa pot crede si eu acum. Despre pian nu se poate scrie/vorbi. Nu despre sensul sau metafizic, cel putin. Da, la pian se poate canta, un pian se poate asculta.

Dar risti sa-i pierzi sensul.
Si atunci el e doar un banal pian.

Daca ai sa-l privest dincolo de interpretarea seaca a rationalului, pianul devine Pian
Pian inseamna “incet”, inseamna mister si soapte. Pian inseamna luna, argintiu si alb, alb si negru extreme care se completeaza, care sunt un Tot.

Pianul este unitar in marea lui complexitate antitetica, in albul si negrul lui, in caracterul noncromatic, pianul suna dulce.
Pianul e etern romantic, de aceea.

Poate m-am molipsit de tehnica sinestezica preluata de la “prietenii” simbolisti. Sau poate e doar Pianul lui Debussy de vina

Later edit… pt. Craciunul din 2008

Stiu ca d.p.d.v temporal nu e Craciunul doar ca … asa a fost si anul trecut cand scriam articolul precedent.
Il citesc cu uimire acum … si zic : Frate, dar Mos Craciun exista!
Mi-am dorit, am cerut, am muncit, am invatat si inca o fac si… acum nu pot decat sa multumesc
Craciunul asta este primul Nostru Craciun impreuna dupa cine stie cat timp. Ce sa cer mai mult decat atat.
Nu pot sa iti spun decat un sincer “Te Iubesc” … si promit sa am grija de tine.

Scriam asta anul trecut, tot inainte de Craciun…

Decembrie 2008 – A fost Craciunul Sufletului meu!
Vreau sa cred ca Mos Nicolae a pastrat ce e mai bun pt. Mos Craciun.

Imi place sa cred ca ma voi trezi in dimineata de Craciun si voi merge in pijamaua mea inscriptionata cu mesajul “I love shopping” (deloc chiar, evident),voi merge langa brad, (intre timp imi vor ingheata talpile si degetele de la maini)unde ma va astepta un saculet rosu innodat cu o panglica aurie.

Printre acel munte de dulciuri si portocale care ma lasa insa rece, printre acele de brad si in placutul miros de scortisoara si cafea de la “cei mari”, va sta asezat miracolul ivit chiar in acea zi divina, calda , uimitoare de Craciun… in acea zi desprinsa din timp, in care nu mai sunt doar eu, sunt tot, toti cei din jur, toti oamenii…

Deschid incet, plina de rabdare si cu ochii sclipind intocmai ca un savant in fata proiectului reusit, deschid saculetul mult dorit.Sa plang sau sa rad? Sa tip sau sa tac? Ce stare de euforie pura, copilareasca, curata, primordiala…

Simt cum un zambet incolteste in mine… am primit cele 3 lucruri mult dorite : altruism, vointa si fericire dar si mai important : puterea de a le construi pe toate de acum inainte.
Pot acum sa inchid ochii oriunde as fi si sa pasesc in adancul meu fara teama.

Ce darnic a fost Mos Craciun!

O viata fara “poate…”

Daca pana acum nu am realizat aceast lucru (evident!) de care noi, Oamenii, tinem strans in anumite momente ale existentei noastre (de obicei nu tocmai placute), acum… ei bine in sfarsit am inteles!
Poate = nu.
Poate = imposibil.

Poate este deci esecul suprem al actiunilor si intentiilor noastre. Aparent un banal adverb, uzitat in masa din deprindere pur verbala, acest cuvant nu face decat sa bareze toate reusitele noastre.

De fiecare data cand il rostim, el marcheza nesiguranta. Nesiguranta este doar precursorul fricii, iar frica… este cel mai mare dusman autocreeat de fiinta umana.
De cele mai multe ori auzim acest “poate” cand vrem sa ne eschivam , ne e teama de ceva.
Poate o sa ne fie bine, poate o sa avem bani…poate si iar poate.

Devenim iresponsabili, uneori chiar lasi.
“Poate” inseamna ca lasa propria viata in mana fatalitatii . Ne subestimam Liberul Arbitru si Puterea proprie.
Devenim “pleava-n vant”. Caci doar “poatele” ne mai guverneaza viata.
Si asa viata noastra ajunge sa penduleze intre inconsitenta si nesiguranta.
Apoi , ca sa punem cenusa pe foc, dam vina pe Tata ca “vezi Doamne, ce-o avea cu noi”.
Oare ce sa aiba? Daca noi l-am ales drept “prieten” pe poate

La o cafea cu Sophia… PhiloSophia

PhiloSophia e boema… e romantica…

Si cand m-a invitat la o cafea, nu am putut sa o refuz fiindca parca il avea pe vino-ncoa. Am intrat intr-o cafenea foarte incarcata , plina de tablouri pictate in ulei, carti vechi si galbejite, zeci de lumanari, boluri de sticla cu margele colorate, oglinzi, scoici, sticle de vin… de toate…

Nu eram singuri, erau si altii, dar parca nici nu ne vedeau, nu ne ascultau. Ei dezbateau subiecte aprinse intre ei,unii se incruntau, altii radeau nonsalant, altii scriau, altii strigau ca din gura de sarpe… Ei nu intelegeau. Probabil nu inca.

Dar noi ne-am apucat sa vorbim. Nu stiu nici eu despre ce. Ma fascina totusi incapacitatea mea de a o percepe in profunzimi. Si totusi ma simteam intrigata. PhiloSophia era sobra, impunatoare, chiar riguroasa as fi spus, dar cu un aer sfidator, uneori intepator de ironic. Cum sa nu te intrige? Cum sa nu te atraga?

Am tot vorbit. Nu imi puteam dezlipii ochii de la ea. Avea o frumusete speciala… Ma simteam undeva, parte din ea. Era suma intrebarilor mele. Si aveam mii de astfel de intrebari. Si tocmai cand aveam impresia ca imi raspunde, intorcea roata si isi contrazicea afirmatia. O, Doamne! Ce bulversanta este PhiloSophia…

Nu stiu cat am mai ramas in cafenea. Stiu doar ca cu timpul,unii oameni s-au ridicat si au plecat. Altii au ramas – mai tristi, mai veseli, mai curiosi … sau mai apatici decat inainte. Cred ca toti vroiau sa vorbeasca cu ea…
Deci era o onoare sa fiu fata in fata cu Sophia. Vorbea numai cu mine!

Mi-a mentionat ca are sute de verisoare si verisori in lume. Una se numea Atena, altul Cronos … Avea si multe surori: Clio, Psyche, Urania. Mi-a aratat imprejurimile cafenelei, apoi toate obiectele din camera. Mi-a spus ca este esential sa le ating, sa le simt ca sa pricep. Unele erau aspre, altele fine sau moi. M-am si intepat o data…

De atunci continui sa ma intalnesc cu ea, cu PhiloSophia. Mereu o descopar, mai bine spus o REdescopar. De fiecare data imi spune ceva, apoi se razgandeste iar si iar si iar…
Dar nu mai e bulversanta acum. E boema… e veridica…

Pasiunile – expresia Sufletului

Pana nu demult credeam ca hobby-urile sunt doar o atractie fata de un anumit camp cultural. Nimic mai mult. Stiam ca imi place sa desenez si atat, fara vreun motiv anume. Nici nu acordam prea multa importanta acestei pasiuni, de exemplu, in ultimul timp…pt ca nu aveam timp.
Cat de rau poate fi sa neglijezi un hobby?
Raspunsul se traduce prin ceea ce noi numim pierderea dexteritatii.

Cu timpul am ajuns la concluzia, mai bine zis m-a “strafulgerat” frumoasa si incitanta idee ca pasiunile sunt de fapt o manifestare in plan fizic a Sufletului. Asta explica clar predispozitia nativa a oamenilor spre un camp creativ. Asta explica, de fapt si trasatura genialitatii sclipitoare a marilor personalitati.

A practica un hobby este clar o activitata pasionata, care aduce o satisfactie neconditionata de valori materiale (bani, lauda etc.). Numai Sufletul se manifesta astfel in noi. De aceea atunci cand faci ce iti place simti cum “timpul zboara” si asta pt. ca in plan spiritual nu exista temporalitate. Sufletul nu spune:”Stop. Azi cioplesti de la 1 la 2.” Astfel de ingradiri sunt puse doar de oameni din lipsa de timp.

Si e normal sa fie asa. La urma urmei acum suntem inca in aceasta dimensiune fizica (cu trupul) si in consecinta actiunile noastre trebuie sa urmeze cererile din planul sufletesc. Totusi daca nu acorzi prea multa atentie pasiunilor tale s-ar putea sa le pierzi. Si asta pt. ca “inabusi” vocea interioara de prea multe ori. Cheia este sa mentii un echilibru, pe cat posibil. Nu degeaba hobby-urilor le acordam popular expresii precum “har de la Dumezeu”, “dar al scrierii/convingerii” etc.
Da, hobby-urile sunt daruri Divine , manifestari ale divinului din noi.

Eu + Mine = Acasa

… locul unde am copilarit… e un fel de axis mundi pt. mine.
E cel mai placut loc dintre toate in cate am fost. Mereu ma intorc acolo, fie si cu gandul . Iar simplul gand e suficient sa ma transpuna mental acolo.
E pur si simplu fantastic pt. mine inca sa fiu acasa.
E locul unde singuratate depaseste barierele ingradirii izolante.

Tot ce stiu e ca…

… nu imi mai e frica de nimic.
Stiu ca TU esti stapanul vietii tale, TU ai liberul arbitru sa accepti Binele sau raul in viata ta. Iar raul nu e decat un Bine direct, ceva mai “intepator”, necesar.

Tot ce ti se intampla e pentru ca tu sa inveti ceva.
Tot ceea ce vezi in ceilalti si nu iti place sunt refulari ale partilor tale negative… sau pe care le consideri negative.
Boala, suferinta – nu sunt decat lectii. Daca continui sa nu le observi, sa nu le tratezi din unghiul potrivit – vor continua, intocmai ca un dascal sarguincios, sa fie si mai insistente.

Oare te-ai gandit vreodata ca nu meriti sa fii pedepsit?
De ce ai merita-o?
De ce ar face un Parinte asta cu tine?
…in loc sa te lase sa te dai cu capul de pragul de sus (de cate ori e nevoie) pentru a INVATA SINGUR.

Si mai stiu ceva cu o ceritudine impenetrabila: stiu ca nimeni nu te vindeca, salveaza, protejeaza. Doar tu. Pentru ca tu trebuie sa inveti din propriile greseli ca sa poti sa te descurci singur. Ai acest drept.

Boala si nefericirile nu vor inceta pana tu nu te vei “aranja” din interior, de la cauza. Uneori ai nevoie de un ghid, alteori descoperi drumul singur. Oricum daca iti doresti, viata te va duce acolo unde trebuie pentru a porni. Nu te chinuii prea mult, totusi – risti sa pierzi chiar esenta. Nu trebuie decat sa vrei si sa lupti pt. a gasii cauza prima. De asta dureaza atata. Dupa ce faci toate astea urmeaza munca de schimbare proprie.

- va urma –

Vreau sa iti multumesc…

Vreau sa iti multumesc tie, Omule de alaturi ca m-ai ajutat sa imi revin.

Tie omule, iti multumesc din Suflet ca m-ai ghidat sa-L gasesc.
Si tot tie iti multumesc ca acum pot face tot ce imi doresc, pot sa Aud, sa Vad, sa Miros, sa Ating, sa Gust si mai ales … sa Simt intregul puls al Vietii, tot freamatul benefic al Universului.

Si daca tot esti aici, Prietene, Frate, m-am gandit sa iti spun “multumesc” ca m-ai ajutat sa ma regasesc, sa ma unesc cu Divinul insuflat odata in mine, pe care il pierdusem.

Iti multumesc, omule, ca Dumnezeu te-a pus in calea mea atunci cand era nevoie, ca ai acceptat prin liberul tau arbitru sa Il lasi pe Tatal nostru sa ma ajute.

Da, accepta multumirea mea pentru ca m-ai informat, m-ai ascultat si ai rabdat in fata suferintelor mele.

Iti sunt recunoscatoare ca mi-ai aratat cum esti, cum suntem si mai ales ce suntem.
Iti multumesc pentru experientele impartasite, pentru exemplele date, pentru ca Dumenzeu e in Noi. Iti multumesc pentru toata Bogatia din mine, bogatie spre care m-ai indumat.

Recunostinta mea ti se adreseaza si pentru ca acum sunt si eu ca tine – un Om.
Iti urez Bine!

Dac-as fi…

Din ciclul useless for you , priceless for me astern pe blogosfera acest articol. In timpul placutei mele plimbari cu bicicleta de dupa masa de seara mi-a trecut prin minte: Cum ar fi daca as lucra intr-o ciocolaterie?

Atunci cand imaginatia devine atat de productiva, se intampla sa fie din cauza unui stimul: un film, proprii aspiratii sau… ambele. Recunosc ca Charlie and the Chocolate Factory m-a atins undeva mai departe de papilele gustative (vezi simbolistica demiurgului ciocolatier si a altor personaje). Insa imaginatia mea a mers dincolo de sensurile filmului , pana la notiunea de arta.

Daca as fi un maestru ciocolatier as creea pentru pofticiosii din toata lumea. Insa nu pt. a le astampara pofta si burtile ci mintea, trupul si spiritul. Pentru ca orice pasiune inseamna arta. Pentru ca orice maestru, fie el bucatar sau pictor se “hraneste” cu propria arta. Un adevarat bucatar, de exemplu, sau sa-l numesc mai degraba un bucatar veritabil nu e gras sau pofticios, caci el creeaza pentru a se hranii, nu se hraneste pentru a creea.

Asadar, as creea (nu produce) cu pasiune ciocolata pura, amaruie, din unt de cacao. As creea o ciocolata prea putin dulce, caci placerea nu vine din dulce (zaharul e un produs inferior) ci din arome si senzatii surprinzatoare, dure, intepatoare. As portiona ciocolata in batoane mici dar intense, intocmai ca si arta. Arta nu inseamna cantitate ci, evident, calitate. As vinde deliciile intr-o ciocolaterie cu iz rafinat de 1800, noptiere parfumate, , ferestre din lemn cu draperii de culoarea untului, muzica clasica… Alaturi de batoane as adauga o mostra de parfum care sa se potriveasca cu tipul de ciocolata. Pentru ca arta nu se adreseaza doar unui simt, ci tuturor…