Era decat o camera maricica, usor intunecata, dar nu prea mult cat sa te sperii. Era si o veioza care lumina difuz si o fereastra prin care vedeai lumina lunii si umbrele crengilor pomilor. In atmosfera asta camera parea de lemn, parca avea un aer lemnos… hm! Macar aducea usor a confort… ah, nu, nu, nu confortul acela al lucrurilor imateriale, al imobilelor… confortul celalalt, cel cu adevarat pretios…
Aici parca ti-ai fi imaginat sau poate, cine stie/simte, chiar dorit sa o umplii cu oameni care sa o incalzeasca…parca ar merge si ceva galagie, de tipul vocilor voioase. Dar astea-s toate cu “parca”, deci acte imaginative, doar vise. Si cele mai urate vise nu sunt cosmarurile, caci stii ca ele se sfarsesc si nu-s reale, ci visele frumoase, caci ele se sfarsesc mereu si stii ca sunt de undeva, din fiinta lor, cu adevarat reale.
Camera asta-I perfecta pt. cineva, dar ea duce si lipsa de ceva… e ca orice incapere sortita refugiului de vreun fel si pt. asta n-ai de ce sa o condamni, caci in fond, asta-I menirea camerelor!
Ce e frumos la camere e ca iti dau iluzia protectiei si totodata protectia. Da, e cam antagonic, dar e un paradox. Caci, luand-o logic (doar logica ne minte credibil si frumos), camera, prin constructia ei, te fereste de ceilalti. Dar tot camera se prabuseste oricand peste tine… si nu vorbim neaparat de un cutremur… te prabusesti in camera si ea parca te urmeaza si se prabuseste-n tine, atunci cand ai atata loc sa faci molozului, sa-I faci loc in tine…
E doar iluzia asta cu protectia sau cu ascunzatoarea care face din camere ceea ce sunt, asa ai crede. Dar eu as spune ca o camera are mai multe elemente componente decat peretii responsabili cu functia ei suprema. O camera e ca un album foto, desi mult mai vie. O camera poate sa fie ca orice tresarire, ca orice Amintire. De fapt asta-I un lucru cu adevarat magic – capacitatea camerei de a fi Amintire. Nu stiu exact cum sa o explic, rational vorbind, camera-I ca si gandul meu, criptata, obscura, multifatetata doar in exprimare, caci in idée, e doar una, una singura, o idée ampla, importanta, prea mareata ca sa fie spulberata-n vorbe directe.
Dar nu am spus ca magia inseamna automat ceva bun. Deci nici camera-Amintire nu-I neaparat doar partea plina a paharului. Cu toate ca … e cheia fericirii, insa nu si solutia pastrarii ei. Si iar ajung la o dilema… vorbesc despre o camera sau…?!… despre un depozit?
Da, camera e un Depozit. Dar parca privind-o asa ii dam un aer pur materialist… si daca asa e? Sa fie eliberator sa ne raportam la ea ca la un simplu colector? Sau asta inseamna ca-I neglijam calitatile imateriale? Sa fie ca in fizica cuantica? Sa nu am nevoie sa aleg o varianta, sa coexiste?
Dar timpul si camera… oare cum ii este camerei stabatuta de timp. Eu sincer cred ca poate sa ii fie bine de tot la inceput, cand ea se complace in timp, cand practic ea nu stie ca exista, cand e doar in stadiul de Depozit, fara sa fie Amintire, fara sa stie de timp. Insa cand ea ia forma definite, devine deci, Amintire, timpul parca-I da coate si ii atrage atentia, practic ii aminteste… Atunci, camera e mai simtitoare. Ai zice ca nu mai are nici o legatura cu Depozitul din ea, acum ca a devenit Amintire. Timpul insufla aer si miros in camera, o trezeste la simtire… tot timpul, viclean de fel, creaza conexiuni intre Depozit si Amintire. Amintirea nu se mai pierde, caci isi trage seva din Depozit, iar timpul e cel care aseaza filele, cutiile, chibritele si alte jucarele-n Depozit pt. ca Amintirea sa aiba ce sa aduca iar…in timp, pe toate axele lui, in special in viitor.
Parca-I un joc demiurgic… si totul intr-o camera personala!
Lasă un comentariu