Tacerea,
Jumatatea, de-o viata mi-a fost,
Ieri ne-am intalnit intamplator,
La poarta casei mele,
A venit sa-mi spuna
Ca se muta pentru ceva timp,
Are nevoie de… timp!
De parca nu l-ar fi avut pe tot
Pana acum!
Mi-a zis ca de-acum e alta,
De-acum ma va trata
Nu cu miere si lapte
Ca pan’ acum,
Ci cu vorbe,
Si ea asteapt-acum de la mine
Doar fapte.
I-am spus:
De te muti din mine,
Unde-ai sa pleci?
Mai tinem legatura?
Ea mi-a raspuns:
Nu stii sa simti,
N-ai auzit?
Ma mut in tine.
Dar de-acum,
Ai sa-mi raspunzi.
Esti poeta, cine ar fi crezut?
O primavara fericita !
Multumesc, la fel!
Foarte interesanta personificare a tacerii. Poetul din mine e fericit cu analogia pe care o faci cu o relatie de cuplu dintre doi oameni, face poezia sa prinda viata. Simt ca e foarte mult in partea despre a raspunde tacerii si de a actiona, desi inca nu inteleg ce … e genul de lectura la care simt nevoia sa revin.
Am scris destul de greu poezia asta. Poate de asta iti vine sa te intorci la ea.