Sa nu cumva sa ma judeci,
Dar cred ca eu sufar,
Dar observa, te rog,
Nu ma complac in veci,
In neajutorare,
Insa sufar de sinestezie.
Ieri am gustat rosul,
Pe care il purtasem o viata
In si-n jurul meu,
Prea fad il percepeam.
O, Doamne!
Stii ce-i faceam?
Eu doar …
Il vedeam!
Azi, cand vroiam iar sa-l patrund,
Sa-ncerc sa-l transcend,
Cu mintea limitata,
Cu sufletul umed,
I-am prezis Rosului
Cum ca ar fi…
Dulce!
Ce jignire!
Cum sa ma bucur de el,
Cand eu il limitez
La un simt gustativ
Patetic!
Mi-a placut si m-a surprins ideea de sinestezie. Citind poezia asta, ma gandesc si la sensurile mai mult sau mai putin personale pe care fiecare le atribuim diferitelor culori, gusturi, mirosuri … cat de diferita poate fi poezia asta pentru mine cu ce asociez eu culorii rosii sau pentru cineva care asociaza cu totul altceva. Apreciez foarte mult si ideea ca faptul de a observa ceva numai prin asa-zisul simt specific este de fapt o limitare. E mult mai palpitant sa gusti culori, sa vezi gusturi … ne poate aduce mai aproape de esenta care trece prea usor ignorata.
Inca n-am un raspuns pt. poezia asta… cred ca inca o “degust”… am scris-o atat de aproape de free writing.